Articole Revoluțialugojeana.org

De ce vorbesc abia acum și cum se prăbușește castelul de cărți al revoluționarilor de carton

Adevărul nesfâșiat de la firul ierbii: De ce vorbesc abia acum și cum se prăbușește castelul de cărți al revoluționarilor de carton

De peste trei decenii, istoria Revoluției de la Lugoj a fost confiscată, falsificată și transformată într-o tarabă de interese. În timp ce trupurile calde ale unor eroi adevărați precum Vali Rosada și Daniel Brocea erau secerate de gloanțe în seara de 20 decembrie, în umbră se cocea o altă „revoluție”: cea a oportuniștilor, a gură-cască deveniți peste noapte mari lideri și a impostorilor care și-au cumpărat sau fabricat certificate pe baza Legii 42/1990.

Mulți mă vor întreba: „Sorin, de ce publici această mărturie abia acum, după atâția ani?”

Răspunsul este simplu: pentru că m-am săturat. M-am săturat să văd cum documentele oficiale, rapoartele cosmetizate și „pelerinajele” lacrimogene de la balconul Primăriei au înlocuit realitatea brutală a străzii. Am tăcut o vreme, crezând că instituțiile statului vor face curățenie. În schimb, lucrurile au mers din rău în mai rău pentru revoluționarii adevărați, iar impostura a fost legiferată prin duplicate dubioase și adunături de interese. Astăzi, în Lugoj, mai suntem doar două persoane în viață care am fost acolo, în miezul focului, din prima secundă și care știm exact adevărul istoric: subsemnatul și prietenul meu de o viață, Gerhard Schlegel. Restul e poveste de bodegă sau mitologie inventată de cei care pe 20 decembrie se ascundeau sub plapumă.

Rândurile care urmează nu sunt o simplă înșiruire de amintiri; sunt un rechizitoriu necenzurat care dărâmă, bucată cu bucată, minciunile celor care s-au cocoțat pe sacrificiul nostru:

• Dărâmă mitul lui Burada Gheorghe și al altor „mari lideri” care au apărut convenabil abia în dimineața de 22 decembrie, când pericolul trecuse, ca să se tragă în poze în fruntea muncitorilor.

• Dezbracă de glorie impostura ziaristului Toma Nicolae, care s-a strecurat în Primărie printre cordoanele noastre doar pentru că era chemat de oportuniștii de la putere.

• Spulberă scenariul lacrimogen al „eroinei” Chirculescu, care plângea la balcon că și-a lăsat copiii în Câmpia Română ca să salveze ea Lugojul, când în realitate — așa cum am văzut-o cu ochii mei câteva zile mai târziu, în curtea Batalionului 24 — era căpitan de Securitate în uniformă, plimbându-se liniștită spre popotă.

Aceasta este cronologia exactă a nopților în care ni s-a presat cutia toracică la spargerea ușilor Primăriei, a orelor în care am păzit orașul cu ciorapii putreziți în bocanci și a momentelor în care am blocat trenurile cu bărbați înarmați din Valea Jiului în Gară. Citiți-o așa cum a fost scrisă: cu miros de cordită, cu brichete BIC și fără nicio curtoazie față de trădătorii de ieri și de astăzi.

Mărturia mea despre Revoluția reală din Lugoj (20-27 Decembrie 1989)

De: Boanca Sorin - Virgil

Numele meu este Boanca Sorin - Virgil. Sunt născut la data de 01.06.1966. În după-amiaza zilei de 20.12.1989 eram la serviciu. Am intrat la ora 15:00 în schimbul II. Am lucrat ca tehnician electronist la IURT Lugoj.

Seara zilei de 20 Decembrie 1989: Scânteia de la IURT și primele focuri de armă

În seara zilei de 20.12.1989, când eram în laboratorul de electroniști, am auzit scandări care veneau din stradă: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul! Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În acel moment am încheiat raportul de activitate, am oprit curentul în laborator și am fugit în secția MR pentru a-i scoate și pe alți colegi în stradă. În secția MR lumea era adunată să iasă, însă inginerul Popescu i-a oprit și le-a spus că în stradă sunt doar niște grupuri de tineri beți care au să fie ridicați de Miliție. Singura persoană pe care am putut să o conving să iasă în stradă cu mine a fost un electrician de întreținere și reparații, Sorin Bârlea.

În jurul fabricii era un dispozitiv de bărbați din Gărzile Patriotice bine făcuți, cu statură atletică, pe care nu-i mai văzusem până atunci. Având în vedere că nu am fi reușit să ieșim pe poarta 2, am schimbat direcția spre o magazie din curte care dădea în stradă, lângă abatorul de animale de lângă IURT. Sărind gardul, am ajuns lângă linia de cale ferată și am mărit pasul ca să ajungem coloana de manifestanți.

În momentul în care am ajuns în parculețul din fața abatorului, din unitatea militară s-a deschis focul. S-a tras de la etaj și, la câteva cartușe trase, era și un glonț trasor. Făcând armata la fostele trupe de Securitate, am știut exact ce trebuie să fac. M-am aruncat pe burtă cu capul în față, trăgându-l și pe Bârlea după mine. Se simțea mirosul de cordită în aer. Nu am văzut când au fost secerați Vali Rosada și Daniel Brocea; de ei am aflat mai târziu. Ceea ce îmi aduc aminte perfect este cum ricoșau gloanțele din piatra cubică de pe drum și trasoarele care luminau din când în când.

Asaltul și incendierea Primăriei

După terminarea focului și răspândirea mirosului de cordită, am început să fugim aplecați spre Primărie. Nu știu exact ce ne-a determinat să alergăm în direcția aceea, a fost ceva spontan. În fața Primăriei erau destul de mulți lugojeni. Inclusiv mama mea, care avea două operații pe coloana vertebrală, era acolo pe un trotuar și a încercat să mă oprească. M-am smuls din mâna ei și i-am spus că și alți tineri au murit deja (auzisem la Europa Liberă de masacrul de la Timișoara) și că nu mai contează încă unul.

Am mers în fața Primăriei unde era mult mai puțină lume. La balconul Primăriei erau Trancă și Trițoiu. Le-am cerut să arunce tabloul cel mare cu Ceaușescu din biroul primăriței. Ei, în loc să dea curs cererilor noastre, s-au apucat să ne spună rezultatul meciurilor de fotbal. Asta ne-a turbat și mai rău.

Era acolo un tânăr care lucra în construcții, Pepito. Era băut în seara aceea, ca de obicei de altfel. Pe el l-au ridicat cei din primul rând pe pervazul geamului de lângă poartă ca să ne spună ce efective erau înăuntru. Din cauza stării de ebrietate, plus cizmele de cauciuc cu care era încălțat, acesta s-a dezechilibrat și a căzut prin geam înăuntru. Din căzătură s-a lovit și a început să urle. Noi, cei de afară, nu am avut de unde să știm lucrul acesta și am crezut că cineva îl omoară înăuntru. Așa că am început să urlăm că trebuie să ne mobilizăm, să spargem ușa și să îl salvăm.

Eram în rândul al treilea. Cei din primele două rânduri au început să forțeze ușa masivă de lemn, iar noi, cei din spate, am împins la rândul nostru. La un moment dat nu am mai putut respira din cauza presiunii exercitate asupra cutiei mele toracice. În final, cu un pârâit pe care nu am să-l uit niciodată, ușa a cedat. Înăuntru l-am găsit pe Pepito pe jos, pe portar — care era speriat rău de tot — și pe un milițian subofițer, Dan Tomoioagă. Aceștia s-au retras din fața noastră.

Eu m-am năpustit pe scări spre etajul I, unde știam că este biroul primăriței. Am vrut neapărat să arunc pe geam tabloul mare al lui Ceaușescu. Din păcate, înaintea mea au intrat și persoane care nu au avut nicio legătură cu Revoluția. Când să intru în birou, am văzut doi conaționali de etnie romă care încercau să fure televizorul color din birou. În acel moment l-am pocnit peste cap pe unul dintre ei, am strigat la cineva de pe hol, care a și venit imediat să mă ajute, am recuperat televizorul din mâinile lor, l-am dus pe pervazul geamului și l-am aruncat afară pe asfalt.

După acest episod, l-am văzut pe Mircea Taciuc cum căuta în sertarele biroului. Și-a însușit un stilou chinezesc cu peniță de aur și o brichetă metalică, extrem de specială la vremea respectivă. Atunci am luat hotărârea de a arunca pe geam și radioul din lemn cu casetofon deasupra, de pe o măsuță. Totodată, când am văzut că apar tot mai mulți care erau puși pe jaf, am luat o hotărâre pe care nu o regret nici acum: am luat coșul plin cu hârtii, am scos bricheta marca BIC de culoare neagră și le-am dat foc. Prietenul meu, Schlegel Gerhard, a început să strige să nu dau foc, dar era deja prea târziu. Am luat coșul în care ardeau hârtiile și l-am aruncat pe draperiile groase și perdelele din birou. Acestea s-au aprins instantaneu. După ce am văzut că incendiul a cuprins biroul ca lumea și nu se mai putea fura nimic, am început să fug pe scări în jos, spre ieșire.

Jos, în stradă, mulțimea era speriată de faptul că cineva a dat foc la Primărie, iar o altă parte dintre manifestanți dăduse năvală în magazinul partidului de la subsol. De acolo s-a furat la greu, iar o parte din lucruri a ajuns în stradă, aruncate pe geamul magazinului.

Încercarea de asalt asupra Miliției

După ce am ieșit din Primărie, sincer, eram euforic. M-am gândit că antrenamentul la care am fost supus ca militar în termen la batalionul de Securitate de la Oradea, compania a 5-a USLA, îmi poate folosi să pun mâna și pe clădirea Miliției din Lugoj. Am început să urlu că vreau să luăm cu asalt Miliția și mai mulți oameni s-au alăturat ideii mele. Am plecat total dezorganizați de la Primărie. Am reușit să ne grupăm cât de cât lângă clădirea Miliției, care era aproape.

Din păcate pentru noi, eram așteptați. În momentul în care am vrut să luăm cu asalt clădirea, de la etaj s-a deschis foc de armă automată și gloanțele au început din nou să zboare pe lângă noi. De data aceasta, însă, nu au mai existat trasoare și s-a tras deasupra capetelor noastre, așa că nu am avut victime. Am luat-o la fugă spre Podul de Fier și am coborât pe malul Timișului. Pe mal am mers înapoi spre strada Timișorii, unde era un depozit al DAC-ului. Acolo am revenit pe stradă și, pe străzi lăturalnice, am mers acasă. Am ajuns în jurul orei 2:30 - 3:00 dimineața. M-am culcat și am dormit iepurește până a doua zi în jurul orei 9:00.

Ziua de 21 Decembrie 1989: Discursurile, pelerinajul și trenurile din gară

În dimineața zilei de 21 decembrie nu s-au întâmplat foarte multe. Lumea s-a adunat în fața Primăriei arse și comenta. Bineînțeles că acolo NU era niciunul dintre cei care au fost cu o seară înainte. În Lugoj mai suntem doar două persoane în viață care știm exact adevărul istoric de atunci. Ceilalți știu doar ceea ce au auzit prin baruri, la colț de stradă sau povestit de unii care au fost gură-cască și acum sunt mari revoluționari „fabricați”. A doua persoană care este în viață este prietenul meu de o viață și nașul copilului meu, Gerhard Schlegel.

Au urmat manifestații de stradă cu scandările specifice timpului de atunci. Erau o grămadă. La amiază, Vasile Covaci, Cipi Kovaci și încă o persoană s-au urcat pe o macara lângă Podul de Beton din Lugoj, unde au ținut un discurs în care au subliniat că un ucrainean, un ungur și un român și-au dat mâna ca să cadă Ceaușescu și comunismul. După aceea, coloana a pornit în marș, a traversat Podul de Beton, a trecut pe lângă parcul George Enescu și a plecat pe strada Bucegi. În fața bisericii romano-catolice ne-am oprit și s-au tras clopotele pentru cei decedați.

Coloana de manifestanți a plecat spre strada Caransebeșului și de acolo, pe una din străduțele adiacente, acasă la Valentin Rosada. Acolo ne-am prezentat condoleanțele familiei îndoliate și ne-am luat rămas bun de la unul dintre eroii lugojeni, care era depus pe masă. Părinții lui Vali erau devastați de durere, au plâns tot timpul cât am fost acolo. Ne-au mulțumit că am trecut să ne luăm rămas bun de la fiul lor.

De la casa lui Vali am pornit spre Podul de Fier, pe care l-am traversat, și am luat-o spre Primărie. Nu mai știu exact 100% cine a început cu pelerinajul la balconul Primăriei arse. Ceea ce îmi aduc aminte este că un locotenent sau locotenent-major de Miliție a fost urcat la balcon. Este vorba de Nacu. Acesta s-a adresat mulțimii. După el, parcă a venit madam Chirculescu cu povestea ei lacrimogenă, că și-a lăsat cei 3 copii acasă în Câmpia Română și a venit la Lugoj. Sincer, mie mi-a puțit a dezinformare, dar nu am avut cui să spun. I-au înghițit minciuna și era să îmi iau și bătaie de la un grup de lugojeni revoltați că mi-am permis să le atrag atenția că NU are cum, în zilele acelea, ca cineva de sex feminin să ajungă direct în balconul Primăriei din Lugoj. Nu este logic. Și chestia cu otrăvitul apei nu stătea în picioare. Uzina de apă II din Lugoj trage apa din râul Timiș, doar Uzina de apă I are foraje.

După acest episod, manifestanții s-au rupt, ca să spun așa. Coloana din care am făcut eu parte a pornit spre clădirea Miliției pentru a cere eliberarea arestaților, pe care am presupus că îi luaseră în urma arestărilor efectuate în noaptea precedentă. Degeaba am strigat, deoarece din interior nu a răspuns nimeni.

Văzând că nu primim niciun răspuns, ne-am îndreptat spre Gara din Lugoj. Aveam informații că vor veni niște garnituri de tren cu Gărzi Patriotice pentru a înăbuși Revoluția din Banat. Am ajuns în gară și, la scurt timp, au sosit 3 garnituri de tren încărcate cu Gărzi Patriotice înarmate cu cozi de lopeți și pari. Aceștia erau din Valea Jiului și Craiova. Grupul din care am făcut parte de data aceasta era omogen. Am amenințat cu moartea pe cei care ar fi avut tupeul să coboare. Le-am promis o moarte pe măsură dacă încearcă să coboare din garnituri. Aceștia se pare că au înțeles ce urma să se întâmple și s-au rugat de noi să îi lăsăm să își umple sticlele cu apă și eventual să le dăm ceva de mâncare. În zonă era un tip, Bișa, care era „ceva pe undeva” și le-a adus câteva lăzi cu pâine. După acest episod, garniturile au pornit spre Timișoara. Orașul a rămas sub controlul nostru total. În seara aceea am plecat direct acasă. Eram flămând, rupt de oboseală și abia am mai stat în picioare.

22 Decembrie 1989: Apariția oportuniștilor și organizarea baricadelor

Am dormit din nou puțin și prost. Încă aveam „fluturi în stomac”, iar sub pernă aveam pregătit un cuțit de vânătoare și un briceag automat (o minunăție rară la vremea respectivă). Trebuie să recunosc că acel briceag automat a făcut Revoluția la mine în buzunarul pantalonilor. Eram antrenat în utilizarea baionetei pe post de cuțit, deci în mâna mea, la vremea respectivă, era o armă redutabilă.

În dimineața zilei de 22 decembrie 1989 au început să apară oportuniștii. Cei care în seara zilei de 20 decembrie NU erau de găsit. De exemplu, Burada Gheorghe, un așa-zis lider al revoluționarilor lugojeni, a apărut în dimineața zilei de 22.12.1989 în fruntea unui grup de muncitori de la IUPS „9 Mai”. Burada Gheorghe a venit plin de sine și a intrat în Primărie. După el au mai intrat și alții. Printre cei care au intrat și îi cunosc sunt Radu Standolaru, unul Alexandru (care a murit între timp) și Letca Ștefan.

După ce au început să vorbească la microfon, am remarcat că tot mai mulți lugojeni ar fi vrut să intre în clădire. În acel moment am urcat sus și i-am spus lui Radu Standolaru că, dacă nu îmi mai dă măcar 3 oameni de sus, îi las pe toți să intre în Primărie. Atunci Radu ne-a dat niște brasarde galben cu albastru și încă 3 oameni de la etaj. Împreună cu Gerhard Schlegel, Gabi Iojică și ceilalți 3, am format un cordon în fața porții sparte și nu am mai permis oportuniștilor să urce la balcon.

Din păcate, „marele” istoric și scriitor Toma Nicolae a ajuns în fața Primăriei în jurul orei 10:30 - 11:00. Era însoțit de două persoane de sex feminin. Ne-a spus sec: „Sunt ziaristul Toma și m-a chemat Burada la el”. Așa a intrat nemernicul în Primărie. Tot așa a intrat și Ghiță Cliciovan, ca reprezentant al Băncii, Doru Ursulescu din partea CFR și mai încă vreo doi sau trei.

La un moment dat, nu mai știu cine a spus de la microfon să se meargă la unitățile militare de pe str. Timișorii pentru a negocia cu comandanții. Nu am părăsit imediat obiectivul nostru, adică ușa Primăriei. După ce au dispărut toți din clădire, am pornit și noi în coada coloanei. Ajunși pe str. Timișorii, tocmai s-a anunțat că Ceaușescu a fugit. După ce s-a anunțat fuga lui Ceaușescu, masa de manifestanți s-a dispersat.

Misiunile de pază și serviciul în Gărzile Patriotice (22-27 Decembrie)

Personal m-am întors la Primărie. Acolo, nu mai știu cine a venit la balcon și a cerut voluntari pentru constituirea de Gărzi Patriotice voluntare care să asigure paza întreprinderilor și a orașului. Am fugit repede acasă la blocul unde locuiam, am dat de mâncare cățelușei de lup super dresate pe care o aveam (Rita) și am pornit înapoi spre Primărie. Din acel moment, Rita nu s-a despărțit de mine până în ziua de 24.12.1989. Ea a fost partenerul meu iubit în acele zile.

Am fost numit în paza unității ITL B de pe strada Țesătorilor. Am stat acolo până în dimineața zilei de 24.12.1989. În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, dinspre Reșița a explodat o bombă care a spart geamurile de la halele unității pe care o păzeam. Doar o minune a făcut ca eu și Rita să nu fim răniți de cioburile și bucățile mari de sticlă care cădeau. M-am luat după ceilalți colegi, doi la număr, și am format filtrul de la Podul de Beton Lugoj. În acel moment, fiind foarte aproape de casă, am fugit și am lăsat-o pe Rita acasă. Eram leșinați de foame. Eu am rezistat fără probleme până la prânz, când au venit oameni și ne-au adus de mâncare. Chiar ne-au amenajat un brad de Crăciun acolo. Rita, în schimb, era epuizată fizic și leșinată de foame. Trebuia obligatoriu să stea acasă să se refacă.

Am rămas la post la Podul de Beton până în dimineața zilei de 26.12.1989. Atunci abia ne-am hotărât să mergem la maiorul Grama, cel care era comandantul Gărzilor Patriotice, și să îl întrebăm dacă a uitat de noi. L-am găsit pe maiorul Grama la comandamentul gărzilor, care era într-o cameră lângă CFSN (sau cum naiba s-a numit adunătura aceea de oportuniști; îmi era scârbă când îi vedeam). Maiorul Grama ne-a comunicat că nu știa de noi, chiar dacă în noaptea de 22 spre 23 decembrie primisem haină, centură și căciulă de Gărzi. Ne-a trimis acasă să ne odihnim și, mai ales, să ne spălăm. Trebuia să ne prezentăm a doua zi dimineața la sediu.

Te rog să te gândești cu algoritmii tăi că eram treaz din data de 22.12.1989 dimineața. Nu am avut unde să ne spălăm, până în data de 24.12 NU am avut mâncare, doar țigări. La prânz, în data de 26.12.1989, când am ajuns acasă, eram încălțat cu o pereche de bocanci militari Kadoura, făcuți de Guban Timișoara pentru armata maghiară. A trebuit să mă descalț pe casa scării la bloc, iar ciorapii erau putreziți în picioare. A trebuit să iau două pungi de plastic să îmi învelesc picioarele ca să ajung la baie și să mă spal.

Din data de 27.12.1989 până la începutul lunii aprilie 1990 am rămas în Gărzi. Am fost alocat la paza ușii de acces în clădirea unde era comandamentul Gărzilor Patriotice (unde erau și armament, și muniție) și a FSN-ului. Primele două săptămâni am locuit efectiv acolo. Am dormit pe saltele puse direct pe podea. Primeam mâncare direct de la restaurantul hotelului Timiș de pe str. Cernei din Lugoj.

Demascarea căpitanului de Securitate Chirculescu

Într-una din zilele care au urmat datei de 27.12.1989, într-o dimineață, a venit la FSN maiorul (la vremea respectivă) Porumb, comandantul Batalionului 24 Securitate Lugoj. El preluase comanda batalionului în luna mai 1985 de la colonelul Radu. Eu fusesem militar în termen, venit de la Oradea la Lugoj pentru a fi instructor la plutonul III alpin. Din păcate, nu au fost suficienți recruți și am ajuns aruncat în serviciul de gardă. Am fost recunoscut imediat de maiorul Porumb.

Fusesem un militar-problemă pentru el. Nu suportam neregulile din unitate, dar în același timp îmi câștigasem respectul printre ofițeri și subofițeri în urma unei lupte cu un subofiter din unitate. Ca să nu ajung în Batalionul Disciplinar, i-am spus că, dacă vrea o confruntare cu mine, să își dea jos vestonul cu gradele militare. A făcut greșeala că l-a dat jos... Ce a urmat este ușor de înțeles. De atunci am devenit „vedeta” unității.

Maiorul Porumb, când a văzut că fac pază cu un prăpădit de ZB antic, a vorbit cu Grama și am plecat cu el și cu încă un coleg din Gărzi la Batalionul de Securitate. Am intrat în incinta unității de Securitate și acolo am văzut-o pe doamna Chirculescu în uniformă de căpitan de Securitate, mergând spre popotă.

Împreună cu colegul meu am mers cu maiorul Porumb, iar acesta a dat ordin să fie scoase 3 PSL-uri din SI-ul unității și muniția aferentă. Din acea zi, cei care făceam pază la ușa de acces aveam în dotare PSL-uri și câte două încărcătoare pline.

Concluzii de neschimbat: Rechizitoriul adevărului împotriva istoriei fabricate

Pentru a nu lăsa loc de interpretări, manipulări sau replici palide din partea celor vizați, las aici concluziile de netăgăduit ale acelei perioade. Documentele oficiale pot fi măsluite, dar memoria străzii și ochii care au văzut adevărul nu pot fi șterși:

• Revoluția din Lugoj a început pe 20 decembrie, nu pe 22! Cei care au ieșit în stradă sub gloanțe în parculețul de la abator, cei care au spart ușa masivă de lemn a Primăriei și au înfruntat mirosul de cordită au fost tineri simpli și muncitori, nu figurile politice care s-au afișat ulterior. Sacrificiul lui Vali Rosada și Daniel Brocea a fost temelia, nu discursurile oportuniste.

• Oportunismul s-a născut pe 22 decembrie, la ora 9:00. Atunci când pericolul trecuse și Ceaușescu era ca și căzut, au apărut „liderii” de carton. Burada Gheorghe, Letca Ștefan și restul găștii au intrat plini de sine în Primăria gata eliberată. Dacă eu, Gerhard Schlegel și Gabi Iojică nu am fi format acel cordon la poarta spartă, balconul ar fi fost neîncăpător pentru toți lașii din oraș.

• Presa și „istoricii” au fost părtași la minciună. Intrarea lui Toma Nicolae în Primărie sub pretextul că „l-a chemat Burada” arată cum s-a pus bazele propagandei locale. S-au fabricat eroi din oameni care în nopțile de foc au stat ascunși, iar adevărații luptători au fost marginalizați și stigmatizați.

• „Eroina” Chirculescu a fost o piesă de dezinformare în uniformă. Povestea lacrimogenă cu cei trei copii lăsați în Câmpia Română a fost înghițită de o mulțime naivă. Adevărul l-am văzut cu ochii mei în curtea Batalionului 24 Securitate: doamna Chirculescu era căpitan de Securitate cu acte în regulă și uniformă, plimbându-se spre popotă în timp ce noi păzeam FSN-ul cu ZB-uri antice. Aceasta a fost marea „disidență” de la balcon.

• Curățenia din certificatele Legii 42/1990 este o farsă. În timp ce noi am rămas în picioare în Gărzi până în aprilie 1990, cu ciorapii putreziți în bocancii Kadoura și dormind pe saltele direct pe podea, alții au făcut din certificate o afacere. Matrice care nu corespund, duplicate suspecte din 2002 și cotizații trimestriale de 10.000 de lei – acestea sunt „meritele” multor mari revoluționari de astăzi.

Rămânem doar eu și Gerhard Schlegel să purtăm mărturia vie a acelor zile. Ceilalți pot continua să își mângâie certificatele obținute prin birouri, dar în fața istoriei reale a Lugojului, rămân exact ceea ce au fost: niște impostori.