In data de 17 decembrie 1989 mi-am luat inima in dinti, sã spun asa, si am plecat spre Timisoara, deoarece aflasem cã unii oameni au avut tãria de a iesi in stradã si de a-si exprima nemultumirea fatã  de dictaturã. Totusi, nu mi-a venit sã cred, dar când am ajuns la Timisoara si vãzând grupurile de oameni care strigau cu curaj ceea ce gândeau, a fost de-a dreptul de necrezut pentru mine. Când am auzit primele impuscãturi, aceea euforie s-a destrãmat si am trãit acea groazã care ti-o dã mânia si neputinta de a opri mãcelul. Atunci am luat legãtura cu salariatii de la SPUMOTIM, care au spus cã ar fi cazul ca si in alte localitãti sã iasã pe strãzi pentru a-si exprima nemultumirea.
    In 20 decembrie iarãsi m-am dus la Timisoara si am vãzut cã deja atmosfera se calmase si lumea circula liberã, iar in centru, intre Operã si catedralã erau oameni in civil inarmati cu pistoale mitralierã. La amiazã au iesit in stradã toti salariati din Timisoara si au fraternizat cu armata.
    Intorcându-mã acasã, am stiut cã vom porni si noi si asa a fost.
    In Lugoj revolutia a pornit din fata cofetãriei LILIACUL, de unde o mânã de oameni, care au inceput sã vorbeascã tot mai aprins si sã comenteze ceea ce se intâmplã la Timisoara.
    Când am pornit nu eram mai multi de 50 de oameni, restul din cei care erau pe stradã, stãteau ca simpli spectatori pe trotuare. Printre acesti spectatori se numãrã si câtiva "curajosi"  care s-au urcat in 22 decembrie 1989, la balconul primãriei, dar in acea searã, când a inceput Revolutia in Lugoj, nu au avut curajul si nici tãria de a porni impreunã cu noi.
    Am trecut de Ceasul Electric si foarte multi ne priveau, ba unii chiar ni s-au alãturat si ne-am continuat drumul spre Primãrie si când am ajuns in fata ei ni s-au alãturat alte grupuri de oameni si atunci am inceput sã strigãm din ce in ce mai tare : "Jos comunismul!", "Jos Ceausescu!", "Vrem pâine!", "Vrem saloane de Crãciun, Fãrã dictator nebun!" si o serie de alte lucruri care au avut ecou, mai ales printre cei care stiau cã trebuie sã se intâmple ceva si in orasul nostru.
    Coloana noastrã a inceput sã creascã din ce in ce mai mult si la un moment dat câtiva mai curajosi  am spus celorlalti cã cel mai bine e sã ne ducem pe platforma industrialã si sã-i ridicãm pe cei din schimbul doi.
    Când am ajuns in fata unitãtilor militare s-a cerut celorlalti sã nu se treacã de jumãtatea drumului. Tineam ca ei sã respecte acest lucru, deoarece eram constienti de cele intâmplate la Timisoara si dacã ne apropiem de U.M. se pot intâmpla nenorociri, pentru ca sã fim cinstiti, armata a fost aceea care a deschis focul si tot armata a fost aceea care in seara zilei de 20 decembrei ’89 a tras asupra noastrã. In momentul in care s-au auzit focurile de armã, s-a auzit si un strigãt : "Nu mai trageti!" si dupã aceia am vãzut doi ofiteri din unitatea vecinã (Doru Drinovan si Mircea Cnejevici) alergând spre U.M. 01140, dar cei doi tineri s-au prãbusit pe caldarâm, strãbãtuti de gloante. Fãrã sã ne pierdem cumpãtul, i-am introdus pe cei doi in douã autoturisme oprite de noi si i-am expediat la spital, iar noi ne-am continuat drumul mai departe. In dreptul IURT-ului vãzând cã luminile sunt stinse ne-am intors la primãrie.
    Intre timp, numãrul nostru a crescut, din ce in ce eram tot mai multi curajosi si am avut tãria sã indrum coloana prin microraioane, incepând cu Micro IV, unde de fapt locuiesc.
    Auzind sotia mea si fiica mea au iesit afarã si vãzându-le mi-am dat seama cã puteam sã fiu si eu impuscat, dar am continuat, trecând si prin celelalte microraioane, am cãutat sã atragem cât mai multã lume.
    Când ne-am apropiat de primãrie, mai multi nomenclaturisti au iesit inaintea noastrã cu intentia sã ne explice ceea ce s-a intâmplat si cã noi trebuie sã intelegem, dar eforturile lor au fost zadarnice.
    In timp ce multimea striga, tovarãsul Tritoiu nu a vrut sã asculte dorinta de a arunca tabloul lui Ceausescu, ceea ce a provocat nemultumirea si atunci s-a dat foc primãriei si privind prin prisma omului lucid, primãria nu trebuia sã ardã, dar in acel moment, oamenii au crezut cã, prin aceastã descãtusare, au considerat aceasta un simbol al dezrobirii, un simbol al schimbãrii zilei de mâine.
    Acea noapte de neuitat a trecut foarte greu. Unii au inteles aceastã miscare, iar altii s-au gândit sã fure si au fãcut spargeri intr-o serie de unitãti comerciale, multi s-au imbãtat si atâta tot, dar acestia nu au fost adevãratii revolutionari. De asemenea, in acea noapte a mai fost si o noapte tragicã pentru cei ridicati pe nedrept din locuintele lor, mã refer la cei din cãminul IURT-ului si dupã ce au fost maltratati li s-a dat drumul, in drumul spre Deva, asa cum erau, in pijama sau imbrãcati foarte sumar. Cât au suferit doar ei o pot spune.
    In altã ordine de idei, o parte din cei din prima linie s-au refugiat prin alte pãrti si probabil cã unii isi amintesc pe unde au dormit in acea noapte, pe când altii au dormit bine mersi in paturile lor.
    Mã rog, au urmat alte zile si pot sã spun cã au fost de chin, o serie de colegi, de prieteni, de cunoscuti ne-am petrecut multe nopti in primãria incendiatã, fiind supusi unui adevãrat asalt de stiri, de telegrame precum cã sunt teroristi, precum cã s-a tras intr-o parte sau in altã parte a orasului. Atunci am incercat sã acoperim acea zonã impreunã cu armata, care era cu noi. De fapt fraternizarea cu armata s-a produs in ziua de 22 decembrie 1989, când coloana s-a indreptat spre U..M. si atunci s-a aflat cã Ceausescu cãzuse.