Pe căile oficiale, din motive care îmi scapă, deocamdată, dar logica faptelor şi mai ales a argumentelor folosite de aceşti doi “mitici” de Bucureşti, care în mod voit denaturează ADEVĂRUL despre Revoluţia de la Lugoj, mă simt obligat, înainte de toate să vă prezint acest pasaj plin de minciuni.
    Cei care au fost de faţă ştiu foarte bine că nu ne-am apropiat de gard, darmite să atacăm unitatea militară. Eram prea speriaţi şi majoritatea muream de frica armelor. În fond cine a câştigat şi cine a fost învins ? Cine a profitat de pe urma acestor minciuni ?
    În orice caz toţi acei ofiţeri care au înţeles încă din prima clipă că armata este în slujba poporului şi nu împotriva lui au plătit un preţ, poate prea mare, dar merită respectul nostru, pentru totdeauna.
    Mircea Cnejevici, deşi avea funcţia de secretar de partid, a contribuit din plin ca la Lugoj să se instaureze liniştea şi să pondereze câţiva ofiţeri, care aveau gânduri necurate.
    În dimineaţa zilei de 21.12.1989, în faţa Primăriei, lângă un TAB, cu arma în mână, ostentativ ca şi un RAMBO autohton, ne-a ameninţat : “Dacă era după mine, Lugojul ar fi devenit o a doua Timişoara ... “.
    Ioan Albu, comandantul garnizoanei în acele zile fierbinţi, pentru că a colaborat din prima clipă cu revoluţionarii, a fost obligat să plece în rezervă şi de atunci poartă apăsarea unei mari nedreptăţi.
    Doru Drinovan, rugat de revoluţionari, devine primul comandant al poliţiei, dar nereuşind să se scape de anumite lichele, din cadrul fostei miliţii, transformată peste noapte în poliţie e obligat să-şi dea demisia. Cred că nu a sesizat la timp faptul că era aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.
    Ionel Grama, comandantul Gărzilor Patriotice, a sprijinit Revoluţia din prima clipă.
O dovadă în plus că în Armata Română erau şi oameni cu suflet şi mai ales erau buni români.


    “Până pe 20.12.1989, în oraşul Lugoj a fost relativ linişte. În seara zilei respective, grupuri de manifestanţi veniţi de la Timişoara se comportă agresiv, în drumul de la gară spre centrul oraşului încep să spargă vitrinele magazinelor. Sesizat de manifestările violente care aveau loc pe străzile urbei, maiorul Mircea Mîndru, ce ţinea locul comandantului UM 01140, ia măsuri suplimentare de apărare a cazărmii.
    La ora 19,20, un grup de 150-200 manifestanţi, ce se îndrepta spre platforma industrială, pe şoseaua din faţa unităţii, pe lângă lozincile anticeauşiste, proferează, după acelaşi scenariu ca la Timişoara, invective şi injurii la adresa militarilor. În timp ce maiorul Mircea Mîndru se afla la poarta de intrare în unitate şi făcea apel la demonstranţi să nu se apropie prea mult de obiectivul militar, din coloană se aruncă, spre gardul cazărmii, diverse mijloace incendiare. Dinspre unul dintre pavilioanele unităţii se deschide foc asupra demonstranţilor. Sunt rănite patru persoane, dintre care, ulterior, două decedează. La intervenţia maiorului Mîndru şi a încă doi ofiţeri, focul este imediat oprit. Expertiza balistică şi cercetarea întreprinsă de Procuratura Militară îl va găsi vinovat de deschiderea focului pe plutonierul Pavel Dumitru. (Instanţa militară l-a condamnat la 20 de ani închisoare pentru infracţiunea de “omor deosebit de grav”.)
    Ajunşi în centrul oraşului, manifestanţii dau foc clădirii ce adăposteşte Comitetul Municipal de Partid. Pentru a-i proteja pe pompieri, care acţionau la stingerea incendiului la locul respectiv, este trimisă o subunitate de intervenţie din U.M. 01140.
În ziua următoare (21.12.1989), coloanele de manifestanţi se deplasează, din nou, prin faţa unităţii, de data aceasta scandând “Armata e cu noi !”. Nu se mai produc incidente. Efectivele militare din toate unităţile rămân în cazărmi.
    A doua zi, 22.12.1989, în Lugoj, continuă demonstraţiile, dar se desfăşoară paşnic, având drept finalitate, după ora 12,00, înlocuirea vechilor autorităţi şi instaurarea organelor provizorii ale noii puteri locale.

Constantin Sava & Constantin Monac, Adevăr despre decembrie 1989