În seara zilei de 20 decembrie 1989, între orele 18.00 şi 19.00 erau în centru grupuri de tineri, majoritatea discutând în  aprins. Trecând pe acolo cu doi copii pe bicicletă, spre casă, am simţit în aer plutind un duh de ameninţare, revoltă, un duh de dreptate fâlfâind uriaş pe acoperişe, peste podul de fiere şi peste turlele “bisericii cu două turnuri”.
    În timpul nopţii, spre cartierul mărginaş în care locuiesc, răzbăteau focuri de armă, un muget ciudat şi bâzâitul  de bondari uriaşi ai helicopterelor.
    Noaptea de 20 decembrie a rămas pentru lugojeni o noapte de pomină, noaptea când au căzut doi tineri. În marşul lor spre zona industrială (de pe strada Timişorii), pentru a chema la demonstraţie schimbul doi al fabricilor, au fost “înţepaţi” de-o viespe vrăjmaşă, arma unui subofiţer de armată care, din proprie iniţiativă, s-a apucat să tragă la întâmplare în mulţime de la etajul trei ale cazărmii. Au căzut, seceraţi de prostia criminală, Daniel Brocea şi Valentin Rosada, alţii doi fiind răniţi.
    Cine l-a cunoscut pe Daniel Brocea (eu l-am cunoscut bine) ştiu că era un băiat frumos şi cuminte ca o fată (gătea, ştia să facă şi prăjituri), iar realitatea morţii sale ne apare astăzi ca o jertfă inocentă depusă sub soclul libertăţii noastre. Norbert Poncracz, militar fiind, a căzut la Reşiţa.
    (Valentin Rosada şi Norbert Pongracz  au dat numele unor străzi în Lugoj şi nu înţelegem de ce Daniel Brocea a fost omis.)
    A doua zi dimineaţa s-au putut vedea şi în municipiul Lugoj urmările furiei publice, acumulată de ani şi ani şi revărsată acum în torente de cioburi şi scrum pe trotuar. Cu rost şi, desigur, şi fără rost ...Dar în asemenea cazuri exagerările sunt inerente. dacă n-ar fi această nesăbuinţă benefică  a tineretului român cunoscută ulterior şi apreciată în întreaga lume, cine ştie, ne-am afla şi acum sub călcâiul dictaturii.
    Mânia publică s-a răfuit îndeosebi cu „cărămizile” roşii depozitate şi prăfuite în vitrinele librăriilor (cărţile lui Ceauşescu). Nimeni n-a stat să se gândească atunci la faptul că, retopite, acestea ar putea da cărţi noi, manuale, reviste. Însă, pe de altă parte, poate că trebuia ca hârtia, chiar nevinovată fiind, să suporte multe şi astăzi,  să sufere un chatarsis, purificare la care ar trebui şi supuse şi multe lucruri şi astăzi, ca românii să poată deveni oameni cu adevărat liberi. Vitrinele tuturor magazinelor, pe artera principală erau evident „şifonate” – poate că meritau …prea multă vreme au încercat să ne vândă nimicul în staniol, grotesc ambalat.
    De sus, din biroul Staţiei Hidrologice (care la acea dată se afla la etajul II al Palatului fostei prefecturi), se putea remarca în piaţa din faţă, Piaţa Republicii, peste tot în oraş o atmosferă de aşteptare-anxietate. În mijlocul străzii, în parcul din spatele Prefecturii, oamenii de toate felurile comentau  cu stupoare, în grupuri mici cele întâmplate în timpul nopţii. În faţa “Consiliului popular”, a cărui clădire a avut de suferit, fiind incendiată peste noapte, staţionau cam o sută de oameni. Pe la orele 14,00, platforma industrială a oraşului, IURT, IUPS şi IPC MONDIAL au ieşit în masă pe străzile oraşului. După o procesiune la casa unde tânărul erou Valentin Rosada se afla pe catafalc (casa fetei cu care urma să se căsătorească pe ziua de 23 decembrie 1989, mulţimea s-a întors spre centru pe strada Semenicului (drumul spre Caransebeş). Ca o avalanşă, mulţimea organizată antrena în calea ei trecătorii, scotea oamenii în stradă - sau măcar la geamuri, în balcoane. Tinerii demonstranţi îi admonestau  pe toţi cei care se ţineau deoparte, în expectativă, aruncându-le în faţă, în mod repetat : “Haideţi cu noi!”, “Şi voi sunteţi români !”, “Şi voi aveţi copii !”. Surprinşi, bulversaţi, depăşiţi de eveniment, oamenii nu ştiau ce să facă, unii se lăsau luaţi de val, câte unii ă tăiau urgent pe vreo stradă lăturalnică, albi ca varul, - puţini erau care se alipeau conştient.
    Eroismul inconştient al acelor oameni, al acelor zile trebuie omagiat mereu, permanent : se ştie că la Timişoara au căzut oameni omorâţi la ferestre în balcoane - ba chiar în pat.
    Ajungând în faţa Miliţiei, mulţimea a aşteptat zadarnic ca oficialii (despre care se zvoneau că s-ar fi refugiat acolo) să se înfăţişeze şi să vorbească poporului pe care l-au condus. După momente lungi de aşteptare (se pare că gazdele se culcaseră, trăgând obloanele şi dând drumul la câini ...) mulţimea demonstranţilor s-a deplasat spre clădirea Primăriei, abandonată de “lebedele puterii”. Purtătorii de steag şi cuvânt au urcat la balcon, luând cuvântul în locul celor fugiţi.
    În dimineaţa următoare, 22, grupuri de demonstranţi au pornit-o încă înainte de ora 8,00 în diferite puncte ale oraşului, întâlnindu-se la intersecţii ca nişte afluenţi ai aceluiaşi fluviu. Unui asemenea grup, îngenuncheat în faţa bisericii greco-catolice din Piaţa Republicii ca să rostească rugăciunea Domnească, m-am alăturat şi eu. Mărşăluind prin faţa Casei de Cultură a Sindicatelor, ne-am deplasat apoi pe strada Banatului, pe Comuna din Paris, întâlnindu-ne la Hotel Timişul cu un alt mare grup, care curgea dinspre gară. Am văzut atunci oameni plângând de emoţie, de frica descătuşată, mirându-se cu glas tare că putem avea şi noi curajul răspunderii, că mai există şi alte slogane decât lozincile oficiale - că mai pot fi altfel de poeţi populari, decât lingăii de curte.
    Când, după mitingul popular din faţa Primăriei şi un înconjur al Palatului Administrativ (fost reşedinţă a prefecţilor de Severin), am ajuns în faţa unităţilor militare din strada Timişorii se făcuse ora prânzului iar noi demonstranţii, 10-15 mii. Cam un sfert din populaţia oraşului. În timp ce armata se angajase într-un dialog benefic cu mulţimea, exprimându-şi consimţământul cu întregul popor, exact atunci, acel freamăt de pădure dătător de speranţă, s-a anunţat la staţiile naţionale de radio şi TV vestea cea mare, a căderii dictaturii.

Actualitatea - 18 decembrie 1997