În ziua de 15 decembrie 1989, am fost la Timişoara să-mi aduc acasă fiica de la şcoală. Acolo am aflat că un popă reformat s-a ascuns într-o biserică, iar miliţia şi securitatea încearcă să-l scoată afară cu forţa. Curios m-am dus în Piaţa Maria şi am văzut mai multe grupuri de oameni, care vociferau, care stăteau şi doar priveau. Atunci am văzut primele manifeste anticomuniste şi cineva mi-a spus, că au fost tipărite la Suceava. Seara am ajuns acasă şi fiindcă lucram la serviciu în schimbul de noapte m-am dus la fabrică. Deja se vorbea printre muncitori că la Timişoara a început revolta împotriva sistemului comunist.
    A doua zi am plecat din nou la Timişoara şi am rămas uimit când am auzit, pentru prima dată “Jos Ceauşescu !”, “Jos comunismul !”. Oraşul era plin de lume, îndeosebi tineri. Nu-mi venea să cred şi parcă îmi era şi frică, dar totodată mă bucuram, fiindcă îmi doream şi eu ca tot românul să scăpăm odată de plaga comunistă. Am umblat pe străzi şi peste tot erau oamenii care îşi cereau drepturile. Obosit, m-am întors acasă seara târziu. Eram convins că a început lupta contra comunismului şi trebuia să particip şi eu, cu orice preţ.
    Duminică, 17 decembrie 1989, m-am întors în Timişoara, de astă dată însoţit de câţiva prieteni şi cu greu am reuşit să intrăm în oraş. Întreaga Timişoară fierbea. Coloane de demonstranţi strigau “Jos comunismul !”. Pe străzi circulau  maşini blindate şi militari în formaţii. Când am ajuns pe Podul Traian, în faţa noastră un TAB a trecut peste o femeie de parcă nici nu era. Atunci am văzut forţa oamenilor, mai multe grupuri au oprit maşina, au ridicat-o pe malul apei şi au răsturnat-o în Bega. Se auzeau împuşcături din toate direcţiile, iar în oraş se instaurase haosul. Se zvonea că au sosit teroriştii. Duminică după amiaza a fost măcel şi nimeni nu a ştiut cu precizie de unde se trage. Atunci, împreună cu acei prieteni, sfătuiţi şi de unii dintre timişoreni, am hotărât că ar trebui să ne întoarcem la Lugoj, pentru a începe Revoluţia.
    Luni, 18 decembrie 1989, am plătit un om să-mi ţină locul la serviciu şi am plecat iarăşi, cu maşina personală, la Timişoara. Toate maşinile se percheziţionau şi care nu erau din Timişoara nu li se mai permiteau accesul în oraş. Am parcat în Ghiroda şi am pătruns către centrul Timişorii pe jos. Pe treptele catedralei câţiva copii aprindeau lumânări pe fiecare treaptă. Atunci s-a deschis focul şi a fost ucis tânărul Sorin Leia. Lângă mine a fost rănit la picior, un bărbat mai în vârstă. Ne-am împrăştiat. Rănitul s-a târât până în spatele unui tufiş. Eu şi încă alţi doi l-am luat şi am avut intenţia să-l ascundem în catedrală, dar porţile erau încuiate. Atunci mai mulţi tineri s-au apropiat de maşinile blindate şi-au scos cămăşile şi au strigat la militari şi la miliţieni : “Hoţilor, pe cine apăraţi ?”, “Împuşcaţi-ne pe toţi !”.  Înconjuraţi de armată şi miliţie am fugit spre Tribunal şi de acolo am fost pur şi simplu ghidaţi spre Popa şapcă şi când am ajuns în faţa Penitenciarului, am fost împinşi forţat în curtea puşcăriei. Un grup de militari îmbrăcaţi în negru a început să ne trieze, ameninţându-ne, dacă ne opunem cu împuşcarea. Ne-au făcut golani, derbedei şi ne împingeau cu brutalitate. Dacă întorceai capul erai lovit cu patul armei. Ne înjurau fără întrerupere de parcă eram altă naţie. Au adus un vălătuc mare de sfoară şi miliţienii tăiau bucăţi de circa 60-70 cm şi ne luau şi ne legau la mâini, spate în spate sau faţă în faţă şi ne puneau apoi să ne urcăm în dubele pregătite. Mai târziu am aflat că pe cei răniţi i-au dus la Spitalul Judeţean  şi pe unii i-au împuşcat în paturi, pe alţii i-au omorât în timpul operaţiei. Vinovaţi de aceste crime erau nişte mascaţi. Ca să le acopere acţiunea de represiune, o parte din cadavre au fost trimise la Bucureşti, la crematorii, iar o parte au fost îngropate în cimitirul spitalului. După patru ore de stat înghesuiţi în dubă, în bătaie de joc, ne-au dat să bem apă cu un furtun, cu care ne-au stropit fără milă.
    Când am crezut că o să mor acolo, am auzit cum un grup de manifestanţi au forţat porţile şi au intrat în curte, eliberându-ne de calvar. Întorcându-ne la catedrală am nimerit chiar în timpul unui schimb masiv de focuri. Am fugit spre gară şi apoi ne-am întors cu maşina acasă şi lângă Iosifalău am aflat că la Lugoj sunt căutaţi revoluţionarii.
    Marţi şi miercuri 20 decembrie 1989, am luat legătura cu toţi prietenii mei din celelalte mari fabrici lugojene. Eram hotărâţi să pornim cât mai mulţi muncitori. Am luat legătura şi cu Nădragul. Cineva, un nemernic ne-a pârât la conducere şi pentru a nu părăsi nimeni fabrica au blocat toate ieşirile.
    Eu şi încă doi prietenii de-ai mei am sărit gardul şi am fugit în oraş, alipindu-ne de un grup de lângă ceasul electric. Când demonstranţii au pornit, i-am urmat peste tot, strigând “Jos Ceauşescu !”, până am răguşit. În faţa unităţii militare s-au auzit împuşcături şi tânărul Vali Rosada a fost împuşcat. A fost dus în parcul mic de lângă calea ferată, însă nu a mai putut fi salvat. Întorcându-se, după un periplu pe mai multe străzi, am ajuns în faţa primăriei. Aici Triţoiu i-a iritat pe revoluţionari, care au pătruns cu forţa în clădire şi i-au dat foc, aruncând pe ferestre televizoare, frigidere, aparate de radio şi multă mâncare.
    Joi dimineaţa, 21 decembrie 1989, s-a făcut o manifestaţie mare în faţa primăriei şi am făcut parte de grupul care s-a urcat la balcon. Atunci Lugojul s-a declarat oraş liber.
    În perioada care a urmat, s-a ales un comitet de conducere a oraşului şi am făcut parte din el. Am participat la mai multe misiuni împreună cu armata, am fost la preluarea staţiei de la Boldur de către armată şi revoluţionari şi am participat la toate acţiunile acestui comitet, numit mai târziu FSN.
    Constat cu mâhnire că noi suntem marginalizaţi şi umiliţi de către comuniştii care ne conduc.