Am făcut şcoala la Timişoara şi am lucrat mai bine de doi ani ca măcelar şi aşa l-am cunoscut pe domnul Burlacu Tudorin, care a jucat un rol însemnat în Revoluţia din Timişoara. Auzindu-l la telefon nu-mi venea să cred de ceea ce se întâmplă la Timişoara şi ca să mă conving am fost în 16 - 17 - 28 decembrie 1989, însă începând cu ziua de 19 nu am mai putut intra în Timişoara, un grup mare de miliţieni şi securişti, interzicându-ne să părăsim gara de nord şi după aceea ne-au suit cu forţa în tren şi ne-au trimis acasă.
În seara zilei de 20 decembrie 1989, eram în centrul oraşului, în apropierea cofetăriei LILIACUL. Am observat că mai erau şi alte grupuri de oameni, care vociferau. Din grupul meu făceau parte : Gurmai Andrei, Niţu Cristian, Ovidiu Bîrdan, Asavei Andrei şi în curând ni se va alătura Iamandi Aurel. Se purtau discuţii aprinse despre ceea ce se întâmplă la Timişoara, unii erau mai aprinşi, alţi mai temperaţi. Deodată, am rămas înlemnit, pe uşa restaurantului DACIA au ieşit doi securişti în civil, Adi Stoia şi încă unul, pe care îl cunosc, dar nu după nume şi au trecut pe lângă noi, de parcă nu am fi existat.
Dinspre gară s-au apropiat de noi trei bărbaţi şi unul dintre ei ne-au spus, că vin de la Timişoara şi că e cazul să ne ridicăm şi noi, pentru a sprijini această revoluţie începută acolo. Unul dintre ei a strigat : “Jos Ceauşescu !” şi după câteva minute de muţenie totală, grupurile s-au unit ca prin farmec. Se auzeau tot mai multe voci, care-şi strigau drepturile şi ştiau cine poartă vina sărăciei şi al tuturor lipsurilor din casele românilor.
Fără a ne conduce cineva, ne-am îndreptat spre primăria oraşului. În dreptul Miliţiei, cineva a tras trei focuri de armă, primele focuri trase la Lugoj şi coloana s-a spart în două, o parte a plecat spre IURT, iar cealaltă s-a întâlnit în piaţa agroalimentară, stabilindu-se ca să se facă joncţiunea după orele 21, în faţa Consiliului municipal de partid. Eu mi-am luat sarcina să agit lucrătorii din OCL şi am reuşit să adun marea majoritate a măcelarilor din Lugoj, un grup de circa 15 - 20 de oameni. Trebuie să recunosc că nu aveam lideri care să ne conducă şi fiecare făcea ce credea mai bine că e de făcut. Era esenţial că s-a pornit scânteia şi urmam orbeşte ideea de a scăpa de dictator şi clica lui şi mai ştiam că nu mai există cale de întoarcere.
Când am ajuns în faţa primăriei, am găsit uşa ferecată pe dinăuntru. Am bătut în uşă şi nerăspunzând nimeni, am încercat să o sparg, dar uşa grea de stejar nu a putut fi dovedită. Un miliţian s-a opus şi atunci l-am prins şi l-am aruncat în mulţime, care s-a năpustit asupra lui, şi “bietul” a scăpat doar cu fuga.
Privind cu atenţie uşa de la intrare, am văzut punctul slab, cele două gemuleţe de deasupra uşii, pe care le-am spart. Am intrat primul în primăriei şi am deschis uşa şi după mine au intrat circa 50 de persoane.
Într-un birou am găsit-o pe tovarăşa Zaharia şi crezând că-i Paulina Basica, ultimul prim secretar al municipiului Lugoj, au bătut-o rău de tot. Mai târziu am aflat că “primăriţa” a fost salvată de Boris Seiceanu, director la IGOL pe vremea aceea, care a dus-o la Miliţie şi de unde mai târziu s-a refugiat la unitatea de securitate de lângă parcul gării, unde era comandant Remus Porumb, cel care din motive neştiute de mine, a fost declarat cetăţean de onoare a oraşului. Şi tot la Porumb s-a ascuns şi un securist, care locuia la hotelul TIMIŞ şi căutându-l mai târziu nu l-am mai găsit.
Cert este faptul că s-a scăpat de sub control şi cineva, nu ştiu cine, a dat foc în mai multe camere de la parter şi etajul I. În timp ce focul ardea şi se întindea, revoluţionarii furioşi aruncau pe ferestrele clădirii : televizoarele color ale activiştilor, frigiderele arhipline cu produse prohibite ale secretarilor de partid, băuturi scumpe, saci plini cu cafea, bunătăţi inimaginabile din care s-au îmbuibat aceste slugi comuniste. După orele 23 şi câteva minute, împreună cu Andrei Gurmai, am plecat acasă, pentru a-i linişti cât de cât pe ai mei.
În timpul nopţii, aproape de orele 1 şi ceva, cineva a bătut la uşă şi când am deschis am văzut doi miliţieni şi un civil, iar la câţiva paşi un ofiţer de armată sau poate mai mulţi.
Când am ieşit afară din bloc am văzut soldaţi peste tot, cu armele în poziţie de tragere, de parcă eu eram un terorist periculos. M-au urcat brutal în dubă şi m-au dus la Miliţie şi au început interogatoriile şi bătăile crunte, ca să spunem tot ce ştim despre capii acestei Revoluţii. Eu nu am mai ajuns la rând, dar cei care erau duşi de la interogatoriu se întorceau stâlciţi în bătaie, plini de sânge şi cu hainele rupte.
În ziua de 21 decembrie 1989 am fost duşi la puşcăria veche a oraşului, aflată în subordinea batalionului de securitate şi a lui Porumb, unde am stat circa 4 ore într-o mizerie de nedescris. Apoi ne-au urcat într-o dubă şi când am văzut că ieşim din oraş am intrat în panică. eram speriaţi de moarte. Apoi ne-au coborât pe rând, împărţindu-ne pe grupuri, după criterii necunoscute, eu făcând parte din grupul preluat de postul de miliţie Ilia. Aici iar ne-au luat la bătaie miliţieni şi soldaţi de securitate, de la o unitate din apropiere.
Către dimineaţă ne-au scos afară în câmp deschis şi ne-au spus să plecăm. De frică că vom fi împuşcaţi pe la spate am rămas pe loc. Într-un târziu luându-mi inima în dinţi am fugit spre gară, care era aproape şi cu primul tren am plecat la Lugoj. Neştiind situaţia reală din Lugoj, la bariera de pe strada Jabărului am sărit din tren.