În după amiaza zilei de 22 decembrie 1989, mă aflam în clădirea Primăriei, în sala de la etajul întâi, care comunica cu celebrul balcon, intrat deja în istorie. Erau prezenţi mai multe persoane, o parte le cunoşteam, o parte nu, dar după câteva zile am putu afla mai multe şi despre ceilalţi participanţi, aşa că îi reamintesc, fără o ordine anume, aşa cum mi-au venit în memorie :
    Iosif Kovacs, Gheorghe Arjoca, Iosif Căpăţână, Creţu Stoicănescu Daniela, Doru Ursulescu, Ileana Chirculescu, Dan Haica, Ştefan Lăzărel, Ladislau Darvasy, Mihai Săndulescu, Adrian Creţu, Butnaru Ion, Indru Ion, Marius Kurin, Muntean Vasile, Victor Stămurean, Adriana Coandă, Grama Ionel şi mulţi alţii, fără importanţă în acel moment.
    Într-un colţ era o masă cu un telefon, iar în mijlocul încăperii exista o masă mare de protocol. Cineva a aşezat pe masă o plasă cu bani adunaţi de la populaţie pentru familiile eroilor, Valentin Rosada şi Daniel Brocea. Eu, împreună cu alte trei persoane, ne-am apucat să-i triem şi să-i numărăm. Nu-mi mai amintesc exact câţi bani erau, dar sigur că erau circa 26.000 de lei.
    În timp ce se număram banii, unuia dintre noi m-a venit ideea că ar trebui să adresăm un apel prin intermediul Radioului Timişoara, care, începând cu ora 14.00 a început să emită după o pauză de câţiva ani buni.
    Textul l-am conceput eu şi după ce i s-au mai adus câteva mici modificări pe ici-colo, am hotărât cine pleacă să ne reprezinte : Ileana Chirculescu, Adriana Coandă şi subsemnatul.  
    Am apelat la bunăvoinţa maiorului Mircea Cnejevici, care din prima clipă ne-a acordat întregul sprijin şi afirm că are contribuţii însemnate la stăvilirea anumitor intenţii ale unor cadre militare, de a crea o a doua Timişoara şi aici fac o paranteză, intenţia de denigrare a domnului maior Mircea Cnejevici, este în capul unora pe care Revoluţia i-a urcat la un metru de pământ şi i-a uitat acolo. Consider asta o ofensă adusă bunului simţ şi o necunoaştere în totalitate a evenimentelor.
    Împreună cu maiorul ne-am deplasat prima dată la staţia radio de la Boldur, unde şeful staţiei ne-a prezentat argumentul, că nu se poate transmite prin intermediul staţiei de radio de acolo, aşa că ne-am întors la Lugoj.
    Deoarece batalionul de securitate avea în dotare mai multe autoturisme Dacia 1300 ni s-a pus la dispoziţie o maşină, precum şi doi însoţitori înarmaţi, un ofiţer, pe locotenentul major Nicoară. Înainte de a pleca, şi-au rupt însemnele securităţii şi au luat cu ei două pistoale mitralieră şi 120 de cartuşe. Luând cu noi şi un steag cu gaură, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Timişoara. Pe întreaga deplasare, pe şoseaua Lugoj - Timişoara, am fost opriţi de patrule formate din copii, care aveau banderole tricolore şi steag cu gaură. La intrarea în Timişoara am fost opriţi şi după ce ne-au ascultat, ne-au permis să intrăm în oraş şi ca să nu mai stăm la fiecare post de control, ne-au dat un însoţitor. La radio Timişoara l-am întâlnit pe domnul Bogdan Herţog, care în calitatea lui de director al postului de radio, a dat dispoziţie unui redactor să fim înregistraţi eu şi Adriana Coandă.
    În apelul meu adresat ţării, rugam populaţia să nu mai distrugă bunurile, fiindcă aceste bunuri ne aparţin. Am mai specificat că Lugojul este al doilea oraş liber din România şi că oraşul meu este alături de oraşul martir Timişoara.
    La întoarcere ne-am îndreptat spre Calea Girocului cu intenţia de a ne întoarce în Lugoj prin Buziaş. În dreptul Spitalului judeţean, pe o stradă paralelă, am fost opriţi de o patrulă militară, care ne-a legitimat. Întâmplarea şi bineînţeles graba a contribuit la faptul că nici unul dintre noi nu avea acte de identitate. Ne-au poftit afară din maşină şi când am ieşit am observat că numărul de înmatriculare era de Bucureşti. Controlând în portbagaj au descoperit şi cele două pistoale mitralieră şi cartuşele, ceea ce i-a convins să fie mai circumspecţi. Atunci am văzut armele îndreptate spre noi şi am auzit cum pistoalele automate se armau. Un tanc şi o autoblindate şi-au întors turelele tunurilor spre noi.
    Apoi am fost conduşi cu brutalitate spre un zid şi ni s-a poruncit să stăm cu faţa la zid şi cu mâinile ridicate. După ce ne-au controlat, am auzit o bufnitură. Adriana Coandă leşinase. Doi soldaţi o ridicau în picioare şi după câteva clipe a căzut iar. Ileana Chirculescu tot încerca să vorbească cu ofiţerul care ne păzea şi acesta refuza să o asculte, ameninţând-o cu împuşcarea, dacă nu tace.
    L-au interogat şi pe locotenentul major Nicoară şi i-au pus o sumedenie de întrebări :
“De ce aveţi maşină cu număr de Bucureşti ?”
“De ce aveţi haine militare fără însemne de armă ?”
“De ce aveţi arme şi muniţie ?”
“De ce nu aveţi nici un act de identitate ?”
    Mi-am cerut permisiunea să vorbesc şi au acceptat. Atunci le-am spus cum stăteau în realitate lucrurile : “Datorită grabei am plecat fără documentele personale, dar vă poate confirma domnul Bogdan Herţog de la Radio Timişoara”.
    Probabil că le-am inspirat încredere, fiindcă eram calm, deoarece nu mă simţeam vinovat cu nimic.
    Mai puţin agresivi ne-au urcat într-un ARO şi ne-au transportat într-o unitate militară din apropiere. Aici am fost lăsaţi în pace şi după confirmarea venită din partea lui Bogdan Herţog, ni s-a dat drumul, iar o patrulă militară ne-a însoţit până la ieşirea din oraş. După ce ne-am întors la Lugoj şi am stat toată noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, am rămas în Primărie. A doua zi, în 23 decembrie ’89, apelul a fost transmis de circa 8 ori.
    După câteva luni, aflu că această confuzie a fost datorată unui membru al C.F.S.N.-ului Lugoj : a informat Garnizoana Timişoara că din Lugoj au plecat spre Timişoara câteva persoane dubioase. Din prostia lor sau din zelul lui, era cât pe-aci să fim consideraţi terorişti, sau cine ştie, poate eroi post mortem.

Decembrie 1991