Focurile de armă se mai potoliseră. În zori, ici colo, în depărtare spre calea Lipovei şi Aradului, câte o rafală de pistol mitralieră spărgea liniştea cenuşie a oraşului. Era a patra zi de asediu. Posturile de radio Bucureşti transmiteau cu neruşinare imnuri ceauşiste şi cântece de viaţă, reportaje otrăvitoare despre marile împliniri, încheind cu acele belicoase şi condamnabile luări de poziţie ale unor indivizi ipocriţi, referitoare la acţiunile revoluţionare de la Timişoara.  Ascultam, iar privirile mele întrebătoare le întâlneau pe ale lui Florin (fiul meu). Ascultam veşti de dincolo de zidul înspăimântător, îndărătul căruia se fixase dictatorul. Ascultam cu înfrigurare şi nu ne venea să credem, nu puteam să credem. Suntem sortiţi pierii, mă gândeam. Nu se mai poate salva nimeni. “Europa liberă” vorbeşte cu insolenţă despre doi morţi, la Timişoara. Îngrozitor ! Mai încerc un telefon, interurban. Nimic. Înţeleg că oraşul este decuplat de la circuitul telefonic. Masacrul va fi total, îmi zic, şi nu putem fi auziţi de nimeni. Incredibilă fundătură a disperării. Trebuie să ieşim. Să ieşim în Piaţa Operei. Sunt momente grele şi e necesar să fim acolo. Străzile, bulevardele gem de lume. Coloane masive ca un fluviu intră în Piaţă. Drapelele au decupate stema comunistă. Un cordon de tineri cu bracară tricoloră te legitimează. Piaţa Operei, o cascadă. Discursurile scurte, incitante sunt întrerupte de nenumărate lozinci, la care izbucnim în urale. Un freamăt dinspre bulevardul gării ne atrage privirile. O vibrare inedită. Disting o coloană. În rândul întâi, o lozincă : “Lugojul este cu voi”, apoi, o alta purtată de doi tineri : “Lugojenii sânt cu voi!”. Scandarea acestora ne umple de lacrimi ochii. Coloana înaintează înspre clădirea Operei. Ca două braţe însufleţite se deschide în mulţime un drum. O lumină adâncă, nemaivăzută de mine niciodată până atunci, inundă feţele dominate de acest moment. Pe trotuarul opus, un bătrân târând după el un picior bolnav, soarbe uimit scena cu adevărat de neuitat. Se sprijină bine de zid şi plânge. Îşi duce la ochi mâna şi peste obrajii lui săpaţi de timp se descarcă o durere, o suferinţă ascunsă, o conspiraţie. Urmăresc cu privirile, cu inima, coloana lugojenilor, compactă, ochii plânşi ai celor din jur, şi nu-mi vine să cred. Câtă durere, ce tărie în fraternizarea poporului ! De la tribună se vesteşte peste întreaga suflare solidaritatea Lugojului. Nu suntem singuri. Nu mai suntem singuri. Alte coloane inundă strada gării : Recaşul, Baia - Mare, Craiova etc. Trăiam precipitat. Trăiam o perspectivă de care fuseserăm atât de departe, Perspectiva libertăţii, demnităţii adevărate, reale. E minunat, minunat să trăieşti asemenea moment istoric.


(Drapelul, nr. 16, martie 1990.)