În seara zilei de 20 decembrie 1989, eram acasă împreună cu viitoarea mea noră, soţia şi cumnatul meu Reiter Nicolae (fost maistru la IPC Mondial), de asemenea era alături de noi şi fiul meu Valentin.
    Pe la orele 18, Vali primeşte un telefon de la viitorul lui cumnat : “Vali, vino că ne-am adunat !”. Chiar am avut în seara aceea apă caldă şi i-am zis : “Vali fă tu baie cu după acea să facă baie şi Simona !” (fata cu care Vali urma să se căsătorească) ; şi după aceea urma să o conducă acasă.
    “În zece minute sunt înapoi, a  spus, şi am să fac baie. Acolo sunt prietenii mei, trebuie să mă duc şi eu acolo.”
    S-A DUS ŞI NU S-A MAI ÎNTORS.
    Fiind foarte întuneric pe stradă, în faţa autoservirii din Micro I, a trecut pe lângă viitorul lui socru, dar nu s-au recunoscut. Când a urcat tatăl fetei sus la blocul nostru a deschis uşa şi a spus: “Unde-i Vali ?”. I-am răspuns : “Acum câteva minute a plecat, nu v-aţi întâlnit pe casa scării ?”. El zice : “M-am întâlnit în faţa autoservirii cu un băiat înalt, dar nu l-am recunoscut “.
    Am mai stat câteva minute şi am plecat să-i caut pe demonstranţi. I-am ajuns la podul de beton şi împreună cu coloana de demonstranţi ne-am întors pe strada “Comuna din Paris”. Până la Dacia am căutat în coloană şi am întrebat pe toţi cunoscuţii dacă l-au văzut pe Vali. Răspunsul a fost : “Nu l-am văzut pe Rosi !”.
    Când am ajuns în faţa librăriei cineva a spart vitrina şi mai mulţi au scos “operele lui Ceauşescu” afară şi le-au dat foc în stradă. Atunci au început să strige lozinci ca : “Jos dictatorul !”, “Vrem libertate!”, “Jos criminalul !”, “Vrem căldură !”, “Vrem pâine!”.
    Am trecut Podul de fier paşnici, strigând lozinci anticomuniste şi ne-am îndreptat spre primărie. În faţa acesteia ne-a întâmpinat  tovarăşul Triţoiu, fiindcă l-am cunoscut, i-am spus : “Tovarăşe Triţoiu vă rugăm frumos să urcaţi la balcon, deoarece de aici nu se aude nimic”.
    Nu a vrut să urce sus, iar uşa de la Comitetul municipal de partid era închisă pe dinăuntru şi nu s-a deschis până ce nu s-au spart două geamuri de la intrare. Când s-a deschis am văzut şase miliţieni înăuntru. Tovarăşul Triţoiu a urcat la balcon şi a început să vorbească frumos, cum că el e sportiv, a început să glumească cu demonstranţii, că echipa “Vulturii” nu mai aparţine de ITL, aparţine de IURT.
    Atunci câteva voci l-au oprit şi i-au cerut să arunce tabloul lui Ceauşescu şi că dacă îl aruncă va fi liber, dar nu a acceptat ; atunci s-a forţat uşa. Presimţind ceva rău l-am căutat cu disperare pe fiul meu şi am început să strig : “Care dintre voi l-aţi văzut pe Vali Rosi ?”. Văzând că nu-mi răspunde nimeni am strigat din nou: “Cine îl cunoaşte pe Rosada Valentin?”.
    A venit la mine Sidi Toader şi Doru Jujonescu care mi-au spus : “Ioane, fiul tău e împuşcat!”.
    Auzind această tristă veste am fugit acasă ca să-mi anunţ soţia şi pe Simona, dar acasă nu era nimeni.
    Mă duc la cumnatul meu Reiter Nicolae să-mi dea bicicleta să ajung cât mai repede la spital. Cumnată-mea a spus :”Eu mă duc noaptea la serviciu şi nu pot să ţi-o dau !”. Atunci i-am spus : “Vali e mort!”. “Nelu, tu glumeşti ?” - întreabă cumnata. Fără să-i mai răspund ceva am fugit la spital. În dreptul cimitirului catolic am văzut deasupra elicoptere, care se deplasau spre Timişoara.
    La spital mă întâlnii cu viitoarea mea noră şi cu soţia. Soţia mi-a spus : “Vali e mort şi se află la reanimare”. Când am ajuns la reanimare, am văzut că un bătrân i-a aprins o lumânare mică, din proprie iniţiativă. Am început să plâng şi am zis hotărât : “Mamă, luăm pe Vali de aici din spital !”.
    L-am luat patru persoane în braţe, eu şi soţia, Budulan Silviu şi încă doi băieţi, la care nu le cunosc numele. Un grup de circa cinci medici chirurgi, pe care nu-i cunoşteam, au încercat să mă oprească. M-am întors spre medici şi le-am spus : “Care se  apropie îl omor !”.
    Unul dintre medici a făcut un semn discret cu mâna ca să plecăm mai repede. În stradă mă aştepta o maşină Dacia 1300 albă şi am intrat doar cu şoferul şi cu Vali. Pe şofer nu-l cunoşteam, dar când am ieşit pe poartă a strigat la mine : “Aici!”.
    Îl ţineam în braţe pe fiul meu şi aveam senzaţia că nu e mort. Maşina circula cu o viteză de 140 km pe oră. I-am spus şoferului : “Grăbeşte-te că-l înviem noi acasă !”. Când a oprit maşina în faţa scării, vecinii şocaţi nu m-au putut ajuta. Până la urmă doi băieţi m-au ajutat să-l urc pe Vali până la etajul trei, unde locuiesc.
    Am desfăcut masa, am pus un cearşaf pe ea, şi apoi l-am aşezat pe Vali. După ce i-am spălat rana împuşcată cu un prosop, cu aceeaşi apă din vană oprită pentru el să facă baie. Până a venit soţia de la spital cu Simona, eu l-am îmbrăcat şi nu voiam ca fata să-l vadă dezbrăcat (mai târziu după câteva zile, am ars acel cearceaf). Toată noaptea am stat cu soţia şi cu Simona şi ce nu am încercat, ba i-am pus şi oglinda la gură, doar că trăieşte. I-am strâns şi degetele de la picioare, dar în zadar.
    În ziua de 21 decembrie ’89 am adus maşina de la Pompe Funebre, şi când a auzit şoferul că nu am certificat de deces, nu a vrut să-l transporte pe Vali până în strada Rahovei (la casa fetei cu care trebuia să se însoare), deoarece în apartament nu putea fi vizitat de prieteni şi de cunoscuţi. M-am dus la medicul legist şi domnul doctor Tăbăcel mi-a spus : “Domnule Rosada, chemaţi un preot să-i facă o slujbă. Între timp eu plec cu maşina mea personală la Timişoara, la Comitetul judeţean de partid şi am să-i rog să vă elibereze un certificat de deces”.
    Am apelat la mai mulţi preoţi şi i-am rugat să vină să ţină o slujbă religioasă, dar un preot mi-a răspuns : “Domnule Rosada, casele noastre sunt păzite de securişti civili şi dacă ieşim din case o să păţim ca şi fiul dumneavoastră “.
    Părintele Liuba Cornel a venit în noaptea de 21 decembrie ’89 şi a ţinut o slujbă religioasă fără straie preoţeşti, fără cădelniţă şi fără cruce.
    Am apelat şi la preotul Munteanu care mi-a răspuns : “Noi am fost amândoi la spital pe patul morţii şi nu mă pot deplasa până în strada Rahovei”.
    În ziua de 22 decembrie ’89 am fost invitat la Primărie, unde am fost rugat de Iosif Kovacs, de Săndulescu, precum şi de alţii cetăţeni să iau cuvântul în faţa mulţimii. Am strigat : “Nu vrem gloanţe, vrem ciocolată pentru copii de Sfântul Crăciun. Părinţi care aveţi copii,ocrotiţi-i, că ne-a fost destul cu criminalul ! Luaţi-le pom de Crăciun şi va fi bucurie în casă !”.
    În data de 22 decembrie ’89, orele 14.00, au fost prezenţi opt preoţi şi opt epitropi (de la fiecare cult religios din Lugoj), care au ţinut o slujbă religioasă. Convoiul mortuar a plecat de pe strada Rahovei cu trupul neînsufleţit al iubitului meu fiu. Când am ajuns la Podul de Beton ni s-au alăturat două amfibii de la U.M. 01140, care ne-au însoţit până în Micro I, unde domiciliam împreună cu răposatul şi nepreţuitul meu fiu.
    După ce s-a oprit carul mortuar în faţa blocului pentru ultimul rămas bun pământean, ne-am îndreptat spre cimitir şi am luat-o pe strada Narciselor, dar au venit nişte cetăţeni şi ne-au spus să nu o luăm pe acea stradă că la Flamura se trage şi e periculos. Am întors şi am luat-o pe strada 13 Decembrie  şi ne-am îndreptat spre cimitir. Într-adevăr se auzeau împuşcături din direcţia morii.
    Şi aşa sub teroare, l-am dus pe fiul meu la cimitir şi l-am îngropat în Cimitirul Eroilor şi de atunci nu-mi mai găsesc locul. Pe sufletul meu să află o mare greutate cauzată de dispariţia fiul şi cu toate că este EROUL acestui oraş nu mă împac cu gândul că este mort din cauza unui cretin care l-a împuşcat.