În  ziua de  20 decembrie 1989 nu ştiam precis ce se întâmpla la Timişoara, zvonuri, multe zvonuri, aşa ca aflându-mă în căutarea unei informaţii directe am sunat-o acasă la Timişoara  pe şefa directă din cadrul BNR Sucursala Timiş, o doamnă modestă, corectă şi de mare încredere, d-na Tâlvan Lucia. Deşi legăturile telefonice erau întrerupte, în mod miraculos am reuşit s-o contactez, am întrebat-o ce se întâmplase acolo. Mi-a spus că au fost manifestaţii de stradă,  dar lucrurile s-au mai liniştit.  Am întrebat-o cum s-au liniştit. Mi-a dat un răspuns direct, imediat, dar încărcat de disperare „da s-au  liniştit dar cu gloanţe“. Am mai întrebat-o, cum cu gloanţe ? Mi-a repetat, s-a tras în oameni.  Aşa s-au liniştit lucrurile, nu-mi venea să cred, dar doamna respectivă mi-a repetat-o de câteva ori şi aşa s-a încheiat discuţia noastră ... “Cel mai iubit fiul al poporului ordonase să se tragă în popor “ .
    În aceiaşi  seară auzisem vag, foarte vag, ca sunt în curs de organizare unele mişcări populare la Lugoj. Crezând cu tărie în acele vagi informaţii, în acea seară memorabilă de 20 decembrie 1989, am petrecut-o pe străzile oraşului, fără a mă îndepărta prea mult  de-o anumită zonă, cartierul în care trăiam pe atunci, Micro I, apoi străbăteam Micro II şi III. La un moment dat, pe str. Ioan Huniade, o prelungire a drumului ce traversează Timişul, peste vestitul pod de beton, am întâlnit un grup de revoluţionari, ora şi numărul aproximativ al acestora este greu de precizat, după atâţia ani, dar îmi amintesc cu precizie că în fruntea lor erau doi cetăţeni, ce ulterior am aflat că se numesc Kovacs Iosif şi Bot Gheorghe. Deşi dorisem şi aşteptasem acel moment,  frica m-a împiedicat să-i urmez, dar pe parcursul a câtorva zeci de metrii am scandat împreună cu ei “libertate,libertate ... “ precum  şi alte sloganuri. Am sunat acasă să-mi informez soţia despre  cele întâmplate. Grupul întâlnit după o scurtă oprire la o macara uitată, undeva în zona actualei Bănci Ţiriac, şi-a continuat drumul. Eu am rămas la UNIC, în colţul de la Corcodel. Mai erau acolo 3-4 persoane dar deşi era o seară plăcută restul cetăţenilor dispăruseră. Din spatele perdelelor totuşi se urmărea trecerea revoluţionarilor. În aşteptare altor evenimente, nu ştiam de fapt ce se mai poate întâmpla.  Au trecut mai multe ore, revoluţionarii s-au deplasat pe strada Timişorii. După un timp au fost urmaţi în mare viteză de multe maşini ale miliţiei şi de salvare. Nu ştiam ce se întâmplase cu adevărat. Dar deodată, pe neaşteptate,  un tânăr având în mână geaca pătată de sânge s-a apropiat de mine. L-am întrebat ce se întâmplase şi el mi-a spus că se trăsese în ei în zona unităţilor militare şi că prietenul lui, Valentin Rosada,  fusese împuşcat chiar lângă el (ulterior în cadrul Asociaţiei Luptătorilor în Revoluţiei “Flacăra Revoluţiei - Lugoj Decembrie 1989”  l-am reîntâlnit  pe acel tânăr. Şi după ce am reuşit să ne recunoaştem am aflat că se numea Silviu Budulan). După întâlnirea cu Silviu m-am îndreptat spre Miliţie, unde era ofiţer de serviciu în acea noapte finul meu Bîrsoghe.
    În dimineaţa zilei de 21 decembrie1989 l-am căutat iarăşi la Miliţie pe finul meu, mai mult din curiozitate, pentru a afla ce se întâmplă. Nu l-am putut contacta, miliţianul de la poartă, înarmat cu un automat, nu m-a lăsat sa intru, apoi, eu  mi-am continuat drumul spre locul de muncă, BNR - Filiala Lugoj. Acolo  se comenta cu reţinere despre evenimentele  zilei precedente. Probabil că şi la noi ca în alte părţi existau prelungiri  nevăzute ale securităţii. Întrebarea este dacă în împrejurările de atunci mai păstrau legătura cu superiorii sau mai  colaborau. În ce mă priveşte vroiam să văd şi la lumina zilei primăria arsă şi afumată, vroiam să mă conving şi pe mine încă odată de cele văzute în seara precedentă. Ba mai mult, adusesem de acasă un aparat de fotografiat cu intenţia de a trage câteva cadre, de s-o putea, ca apoi să încerc trimiterea acestora la prietenii din străinătate. Împreună cu un coleg, Romulus Rusu,  n-am respectat ordinele şi ne-am îndreptat spre primărie. În stradă oraşul părea pustiu, n-am întâlnit pe nimeni, frica pusese stăpânire pe oraş, probabil şi salariaţii din alte locuri de muncă primiseră aceleaşi ordine, să  nu părăsească locul de muncă. Ajunşi la primărie,  am reuşit s-o contemplam  în toata “splendoarea dezastrului”, aşa cum arăta, arsă şi afumată. Mai era vreo 7-8 persoane, care la fel ca şi noi priveau în tăcere primăria. Ca-ntr-o solidaritate neştiută, deşi spaţiul era suficient de larg, acele câteva persoane stăteau împreună, formând un grup omogen, om lângă om,  păreau  solidari în faţa cuiva, în faţa a ceva. M-am strecurat în primul rând şi cu o frică grozavă, pentru a nu fi văzut nici de cel din stânga şi nici de cel din dreapta, cu aparatul ascuns sub haină de fâş, am descheiat-o la un nasture, pentru a elibera obiectivul. Atunci am făcut mai multe cadre, apoi m-am deplasat şi în perimetrul actualei case Drăgan, de unde ascuns în spatele gardului viu, printre crăpături, am mai tras câteva cadre. Mi-am reluat locul în formaţie şi în acel moment, din stânga noastră, dinspre strada Lenin, actuala  20 Decembrie 1989, se apropiau doua blindate, pline ochi, de soldaţi în ţinută de război. În prima, un ofiţer c-un automat în mână ne-a strigat plin de ură : “daca şi la noapte  ve-ţi face la fel, o să vă dăm o a doua Timişoara“. Deşi multe din episoadele trecutului  s-au estompat, odată cu trecerea anilor, acest moment îmi este foarte clar, exact acestea au fost cuvintele ofiţerului şi atunci m-au înspăimântat cumplit. Ce să înţelegem ?  Deducţia ar fi următoarea : a participat la reprimarea revoluţionarilor timişoreni, iar acum era gata s-o facă din nou. Mă întreb ce fel de om era acel ofiţer, din ce regiment făcea parte, ce misiune a avut acel regiment în acele zile, a executat misiuni criminale, a investigat cineva acele misiuni, a fost cineva condamnat pentru fapte criminale ... Atunci în ultima zecime de secunda mi-am reprimat pornirea, vroiam să le strig un singur cuvânt “ucigaşilor“. Dumnezeu mi-e martor, pentru cuvântul nerostit. Dacă l-aş fi strigat sunt convins că acel ofiţer m-ar fi secerat imediat cu mitraliera. Atunci, acolo  am dat dovadă de al doilea moment de laşitate, după cel din ziua care a trecut. Atunci nu i-am urmat pe revoluţionari, iar acum n-am strigat din toata fiinţa mea, deşi voiam cu disperare să le-o arunc în faţă. Despre acest episod cu vorbele acelui ofiţer războinic, am discutat de multe ori cu colegul şi prietenul meu Rusu. Şi el îşi aminteşte cu exactitate acel episod şi de altfel şi el este  la fel de convins că  dacă cineva ar fi schiţat  un minim gest de revoltă, acel ofiţer n-ar fi stat prea mult pe gânduri, şi sigur ar fi deschis focul, împuşcându-ne fără milă. Cine este acea persoană domnilor cuprinsă în acele momente măreţe de atâta zel faţă de comunism şi Ceauşescu şi ce explicaţii ar da pentru vorbele belicoase pe care le-a rostit ?
    Iată-ne ajunşi pe la orele14-15, când împreună cu soţia, în drum spre casă. Pe stradă, de la cineva pe lângă care trecusem, am auzit despre o posibilă demonstraţie a muncitorilor de la IURT şi care  ar fi pornit spre centrul oraşului. Ne-am oprit în faţa fostului magazin de electrice, din faţa ceasului electric şi am aşteptat. A trecut ceva timp, când dinspre restaurantul Dinamo  şi-a făcut apariţia o coloană impresionantă, cei de pe margini, mulţi la acea ora comentau despre curajul manifestanţilor, dar când  au ajuns în dreptul nostru, nimeni nu a încercat să li se alăture. Eu şi soţia mea trebuia să luăm o hotărâre, să intrăm în rândurile manifestanţilor sau sa mai trăim încă un moment de laşitate. După o scurtă discuţie între noi, hotărârea era luată, poate ne vor împuşca, dar vom protesta împreună cu ceilalţi, poate că jertfa noastră le va mişca conştiinţele sau poate ceva se va schimba şi în Republica Socialistă România. În coloană erau foarte mulţi muncitori de la IURT, IUPS, ITL, IPC - MONDIAL, IRIL etc., dar  funcţionarii şi intelectualii oraşului lipseau de la acest act de curaj. Cu bucurie l-am zărit şi m-a văzut domnul Amza Augustin, la vremea aceea revizor contabil la  Cooperativa Lugojana, apoi l-am văzut şi pe domnul Marinescu Tiberiu, un vechi colaborator din cadrul fostului UJECOOP - Depozitele Lugoj, unde era şef de depozit la ambalaje. Acum după atâţia ani, Amza m-a întrebat: “ştii cine era lângă mine atunci ?”, am recunoscut că la vremea aceea nu-i cunoşteam însoţitorul, dar astăzi l-am identificat, este domnul Ioschici Gheorghe. Aşa am ajuns cu coloana în faţa actualei Primarii din Lugoj, unii din manifestanţi urcaseră în balconul acesteia, se rosteau discursuri. O voce din mulţime se interfera tulburând percepţia exactă a discursurilor. Cineva i-a  spus să tacă ca să nu deranjeze  şi-a îndreptat-o spre balcon, să spună de acolo ce are de spus. Acela a fost momentul lansării la Lugoj al Ilenei Chirculescu. Discursul  emoţiona, perfect construit vibra în fiecare din cei prezenţi, lacrimile însoţeau  frazele  iar sfârşitul cuvintelor  revărsa curaj  asupra mulţimii, osmoza era perfectă, toţi eram unul şi unul eram toţi, de acum nimic  nu ne mai putea opri.  Acum la atâţia ani analizând şi reanalizând faptele ajung la aceeaşi concluzie, Ileana Chirculescu era omul pregătit din timp  pentru acel moment, câţi în ţara asta avuseră acelaşi rol de a cataliza revolta maselor şi cine-i instruise. După revoluţie am aflat numele redactorului sef  al ziarului “Curierul de Argeş” - IIeana Chirculescu. Din discuţiile de mai târziu cu foştii membrii ai primului Comitet al FS am aflat  şi alte lucruri năucitoare, ştia ce unităţi militare se găsesc în Lugoj, precum şi  alte lucruri legate de acestea, pe care  noi localnicii nu le ştiam.
    După miting, în drum spre casă, am luat o hotărâre, ca în ziua de 22 decembrie 1989, voi arbora pe clădirea băncii patru drapele îndoliate, ca semn al omagiului personal pentru morţii de la Timişoara. La autoservirea din Micro I l-am revăzut pe unul din conducătorii grupului de manifestanţi din seara zilei de 20 decembrie1989, pe Bot Gheorghe. Nu-l cunoscusem direct şi atunci în acel moment i-am spus cine sunt şi ce doresc să fac a doua zi, poate nu m-a crezut, dar am făcut-o întocmai.
    Dimineaţa am sosit primul la serviciu şi am aranjat în graba două drapele cu banda de doliu, pe care le-am arborat în bernă, ele exprimau protestul meu faţă de crimele de la Timişoara, omagiul pentru cei dispăruţi. Cred că în Republica Socialistă România de atunci nimeni nu mai făcuse acelaşi gest, la prima vedere, prostesc. Trec peste cele circa 2 ore, cât au fost arborate drapelele, până când au fost luate jos din dispoziţia unor din şefi de atunci.
    În ziua de 22 Decembrie 1989, cineva a adus zvonul despre o noua demonstraţie ce ar urma sa aibă loc la ora 9 în faţa Primăriei. Am încercat să-mi mobilizez colegii. Trebuie spus ca în clădirea BNR-filiala Lugoj, mai funcţiona Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi Banca pentru Investiţii. Împreună cu colegii am intrat  într-o coloană numeroasă, ne-am îndreptat spre piaţa din faţa Primăriei ... trebuie spus că la aceea ora era în vigoare legea marţială şi în baza acestei legi, întrunirile sunt interzise.
    Ajunşi acolo, zvonurile se confirmau, piaţa părea neîncăpătoare, participau la manifestaţia de protest toate instituţiile oraşului ba şi alţii oameni, printre ei şi tatăl meu. Cineva din balconul primăriei a făcut un apel de a se constitui un comitet, un grup conducător al manifestanţilor urmând ca întreprinderile, instituţiile să-şi desemneze reprezentanţii. Dar înainte de asta 3 preoţi, regretatul părinte protopop Ţigriş, însoţit de-o parte şi de alta de preoţii Dincă Marinel şi Muntean Vasile, au ţinut o slujbă magnifică. După această primă slujbă într-un Lugoj liber, s-a încercat constituirea comitetului. Cei de la bănci m-au delegat pe mine, la momentul desemnării delegaţilor în nou creatul comitet conducător al manifestaţilor. Am acceptat să-mi reprezint colegii. Acolo, în încăperea alăturată balconului, la fel ca şi în Bucureşti, în zilele şi nopţile urmatoare se făceau şi se desfăceau comitete (la Bucureşti şi guverne). Cineva a informat mulţimea că membrii comitetului vor fi înfăţişaţi mulţimii şi acest comitet va fi supus aprobării sau respingerii. Printre cei aleşi se număra şi fostul meu coleg de clasă, prietenul şi fostul meu vecin de pe strada Timişorii, avocatul Gheorghe Arjoca. Comitetul ales a numărat în final 12 membri, numele acestora apărând în ziarul “Drapelul”, nr.2, ce a apărut în ziua de 24 Decembrie 1989. Ce va mai urma nu ştiam şi  nici unul dintre noi nu ştia cu precizie. Pe la orele 10 s-a anunţat sinuciderea generalului Milea, apoi  s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, iar lugojeni, în acel moment erau în faţa unităţilor militare, pentru a se înfrăţi cu aceştia.
    Comitetul şi-a început activitatea hotărând că este necesara informarea ţării, a noilor autorităţi, prin intermediul televiziunii Bucureşti, despre faptul că oraşul s-a declarat liber de comunism.  Au fost numiţi doi membrii ai frontului, eu şi Nicolae Toma, care prin intermediul Poştei să ne îndeplinim sarcina. Acolo dirigintele poştei, faţă  în faţă cu reprezentanţii noilor autorităţi a fost cooperant.
    În ziua de 23 decembrie, Comitetul Frontului Salvării Naţionale s-a instalat în actuala clădire a  sindicatelor lugojene. Nu ştiu cine a ales locul, dar nu oferea nici un fel de protecţie, o clădire uşor de abordat, din toate părţile. Armata, acum de partea revoluţiei şi-a trimis câţiva soldaţi înarmaţi cu automate, parcă era şi o mitralieră, dar cu muniţie puţină. Am spus ofiţerului ce-i comanda temerile mele, dar nu părea sa-l impresioneze, nu ştiam ce să cred. În acea zi într-o discuţie cu maiorul Mircea Cnejevici, un om extraordinar, de mare calitate şi ce păcat că a fost ucis mai târziu. Mi-a spus-o imediat “chiar de va fi o răsturnare de putere  vom împărtăşi aceeaşi soarta cu voi”. Mai târziu cunoscând mai bine omul mi-am dat seama de sinceritatea vorbelor sale de atunci..
    În seara zilei de 23 decembrie 1989, în oraşul panicat de iminenta sosire a teroriştilor, care trag din toate poziţiile, câţiva membrii ai Comitetului Frontului, am hotărât sa ne prezentăm la una din unităţile militare, unde voluntari să luptăm alături de soldaţi împotriva celor care ne vor ataca. Îmi amintesc că lângă mine erau Săndulescu Mihai, Nicolae Toma şi Stămurean Victor. Dacă a mai fost unul, doi îmi cer scuze pentru lipsa de memorie,  au trecut totuşi 14 ani de atunci. Ofiţerul de serviciu din acea seară  maiorul Cnejevici, a ascultat ce i-am spus, dar nu s-a grăbit cu hotărârea. În acel moment am  fost martorul unei întâmplări  tragi-comice. Cineva, un civil s-a apropiat de locul unde noi discutasem până atunci cu maiorul şi surescitat a spus că pe trotuarul de vis-a-vis de unitate, se deplasează în direcţia IURT-ului un terorist  veritabil, fiindcă i se vedea ţeava puştii de sub hanorac. L-am văzut şi noi, aşa era. Ofiţerul a trimis doi soldaţi într-acolo. Aceştia odată ajunşi în prejma teroristului nu l-au somat ci l-au îndemnat să vie până la ofiţer. Eu intrigat de comportamentul soldaţilor, care nu-i ceruseră civilului să ridice mâinile deasupra capului, l-am atenţionat că trebuie să dea ordin soldaţilor ca civilul să fie condus înspre noi cu mâinile ridicate. Ofiţerul n-a făcut-o. În sfârşit faţă în faţă cu noi, teroristul s-a dovedit a fi şeful pazei de la IURT. Atunci ofiţerul a concluzionat  “vedeţi de ce nu va dau arme, dacă aceşti soldaţi instruiţi n-au ştiut cum trebuie sa procedeze, ce veţi face voi cu armele”, aşa că am fost refuzaţi să zicem politicos. Maiorul avea dreptatea lui, şi faptele au dovedit, că în alte părţi, unii căzuseră victime civililor înarmaţi, mulţi “soldaţi neinstruiţi” s-au rănit pe ei sau au făcut victime nevinovate.
    La orele serii, în ziua de 22 Decembrie 1989, după o scurtă discuţie telefonică cu prietenul meu, preotul Dincă Marinel, care  m-a întreba ce am de gând să fac, fiindcă Iliescu la televizor spusese  ca este necesar să ieşim în stradă pentru a apăra  revoluţia. Am concluzionat că aşa vom face amândoi. Era deja întuneric, când am plecat de acasă, nimeni, dar absolut nimeni pe străzi, se zvonea că sunt terorişti ce trag din toate poziţiile şi alte multe altele ...
    În sala mare de la primărie m-am reîntâlnit cu părintele Dincă Marinel, cu Kovacs Iosif, Toma Nicolae, Mihai Nicolae, Stămurean Victor şi mulţi alţii, circa 30 de persoane, dar şi cu Ileana Chirculescu, cea cu discursul fulminant, care în drumul ei spre Timişoara (cum declarase cu o 2 zile înainte) s-a oprit la Lugoj. Multe s-au întâmplat în acea noapte, începând cu telefonul  care suna mereu. Kovacs Iosif era cel care răspundea la apeluri apoi ne comunica cu o figură de gheaţă  cele auzite. Teroriştii care se apropiau, pericole de tot felul, la un moment dat două explozii de o forţă extraordinară au întregit atmosfera şi aşa tensionată. A doua zi am aflat că ar fi fost vorba de 2 rachete, trase de cine ? În ce ? nu ştiu nici acum.   
    În ziua de 23,24 am îndeplinit alte  însărcinări ale Comitetului Frontului Salvării Naţionale. Am fost repartizaţi pe diferite destinaţii, pentru organizarea rezistenţei, apărarea obiectivelor din municipiu. Împreună cu câţiva am fost la IRIL, apoi la Peco şi personal m-am ocupat de băncii. Între timp Comitetului Frontului Salvării Naţionale şi-a schimbat sediul, mutându-se în localul casei de cultură a municipiului. Zilele următoare au fost marcate de fel de fel de evenimente, au început să ne viziteze ziarişti din străinătate, reprezentanţi a unor organizaţii, soseau ajutoare umanitare, dar noaptea … se auzeau împuşcături şi nu odată cei din gărzile patriotice, vecini cu noi în acel sediu şi-au trimis echipele de intervenţie la locurile respective. Teroriştii erau invizibili, nici unul din cei ce trăgeau n-a fost văzut executând foc de armă  sau reţinuţi. Ziua de 25 decembrie, prin procesul şi execuţia dictatorului şi a soţiei lui, a marcat sfârşitul primei etape a revoluţiei. Au urmat altele şi altele, lucrurile s-au mai liniştit. Consiliul Frontului Salvării Naţionale ce avea atribuţiile unui consiliu local se implica  tot mai mult şi mai bine în administrarea oraşului.