În zilele de 20 şi 21 decembrie 1989, participarea mea la mişcările din Lugoj au fost pur pasivă, limitându-se la “vizionarea” spectacolului şi apoi, a demonstraţiei din 21 decembrie seara, spre sediul Miliţiei, unde s-au scandat lozinci, protestându-se împotriva arestării tinerilor de la căminul IURT.
    La data de 22 decembrie, atunci când s-a lansat chemarea de a participa activ la demonstraţia pregătită spre unităţile militare, am urcat la balconul clădirii arse, după care am pornit cu tinerii care m-au acceptat în mijlocul lor, spre strada Timişorii. Pentru a evita noi incidente sângeroase, cuvântul de ordine a fost ca majoritatea manifestanţilor să rămână în dreptul blocurilor militare, numai o delegaţie participând efectiv la discuţiile cu conducerea  garnizoanei oraşului, noi fiind asiguraţi de sprijinul armatei. După reîntoarcerea la fostul consiliu, am fost anunţaţi de intenţia  batalionului de securitate de a purta discuţii cu noi. Menţionez că, pe întreaga perioadă a activităţii mele, până la 9 ianuarie 1990, ne-am bucurat de sprijinul unităţilor militare, comandanţii şi ostaşii asigurând, prin patrulele organizate, şi paza, şi liniştea locuitorilor, pe lângă cea a obiectivelor, unde dublau gărzile muncitorilor. Noaptea de 22 decembrie a fost grea, datorită multitudinii zvonurilor privind iminenţa atacurilor teroriste, panicii răspândite poate deliberat. Am comis greşeli, în sensul că nu ne-am corelat cu armata în privinţa organizării acelor baricade pe străzile oraşului, baricade care ar fi îngreunat intervenţia promptă şi rapidă a blindatelor unde s-ar fi impus, dar noi credeam că procedăm bine şi nu aveam pe nimeni care să ne sfătuiască în acele momente. Exasperat de insistenţele de a rămâne în clădirea arsă, pentru a păzi telefonul, am plecat de aici, imediat după explozia care a zguduit oraşul, încercând să aflu cu ajutorul unui şofer de basculantă, unde anume s-a produs explozia, deplasându-se în acest scop la toate intrările din oraş.