- Vă rog să vă prezentaţi, domnule plutonier.
- Sânt plutonierul Coancă Gheorghe.
- Pentru prima dată v-am întâlnit în data de 20 decembrie 1989, în faţa Consiliului, împreună cu subunitatea dumneavoastră. Ce s-a întâmplat apoi ?
- Din 20 până în 25 decembrie 1989 am apărat oraşul Lugoj.
- Iar după aceea ?
- Consiliul Frontului Salvării Naţionale din Reşiţa a cerut întăriri din partea Lugojului şi o parte din subunităţile noastre s-au deplasat de urgenţă în ajutorul fraţilor din Reşiţa.
- Bănuiesc că a fost vorba de “terorişti” ?
- Nu, de securitatea civilă a statului.
- Unde se găseau ei ? În vreo unitate militară ?
- Erau dispersaţi în tot oraşul, în locuinţe, cazemate subterane şi la Liceul nr. 2, unde îşi transportau răniţii.
- În ce mod îşi desfăşurau atacul ?
- Atacul se deschidea la lăsarea serii şi înceta în jurul orei opt-nouă dimineaţa.
- Aţi reuşit să prindeţi câţiva ?
- La una din locuinţele de unde s-a tras, am reuşit să arestăm un maior de securitate, împreună cu cei doi fii ai săi (unul de 14 ani, iar celălalt de 20 ani, elev la şcoala militară de securitate), toţi trei foarte buni trăgători.
- Nu erau conştienţi de faptul că totul e pierdut ?
- Ba fa, dar ... la întrebarea adresată de comandantul unităţii militare din Reşiţa : “Ce rost are vărsarea de sânge, situaţia oricum nu o puteţi întoarce ?”, răspunsul comandantului Securităţii civile, atunci arestat, a fost : “Puţin ne pasă !”.
- Care a fost atitudinea civililor ?
- Populaţia a manifestat o adevărată dragoste faţă de armată, gărzile patriotice participând activ la acţiunile de luptă.
- Aţi avut victime ?
- Din rândul gărzilor patriotice s-au înregistrat multe victime, din rândul subunităţii noastre nu s-a înregistrat nici o victimă.
- Când s-au predat securiştii şi ce armament au folosit ?
- S-au predat în data de 29 decembrie 1989, dar am continuat să apărăm obiectivele până astăzi, 10 ianuarie, când ne-am întors la Lugoj. Armamentul lor era de provenienţă străină, super-uşor, de calibru 5,6 şi în cadenţă de tragere dublă. Gloanţele erau cu vârf retezat şi pastilă explosivă în cap.
- Care este acum cea mai mare dorinţă a dumneavoastră ?
- Să-mi revăd copilul, de doi ani şi jumătate. Să fac o baie fierbinte şi să-mi schimb cizmele că, din 17 decembrie până în 5 ianuarie 1990, am dormit îmbrăcat şi fără să-mi scot cizmele din picioare.
- Spuneţi-mi, s-a ridicat convocarea ?
- Nu, dar ni se permite să mergem zilnic, pentru câteva ore acasă.
- Aveţi un gând personal ?
- Sânt mândru, satisfăcut, că atât la Lugoj cât şi la Reşiţa, ca de altfel în întreaga ţară, Armata şi-a dovedit calmul, puterea de discernământ şi disciplina.

Reporter : Simion FLORIEAN

(Drapelul, nr. 7 - sâmbătă, 13 ianuarie 1990)