Născut la 12 decembrie 1968, ca şi unic fiul al lui Ioan şi al Mariei Rosada. În ianuarie 1989 s-a eliberat din armată, iar în decembrie a fost împuşcat. Tocmai trebuia să se căsătorească pe data de 23 decembrie 1989. Băiat liniştit şi cuminte, “Rosi”, cum îi spuneau prietenii, a fost fotbalist la echipa “Venus” ( divizia B) şi fala părinţilor săi. A fost împuşcat în seara zilei de 20 decembrie, ora 19.30 împreună cu Daniel Brocea, de acelaşi Pavel Dumitru, din al cărui încărcător lipseau şase gloanţe. Două oprite în gardul unităţii, iar patru în carne vie ... (alături de cei doi eroi, au mai fost răniţi de aceleaşi gloanţe Vasile Stoica şi Nicolae Bejan, un glonte zburând pe lângă chipiul maiorului Mircea Mîndru (comandantul interimar al unităţii UM 1140 în acelaşi timp).
    Valentin Rosada  a fost deshumat după 7 săptămâni pentru a i se extrage glonţul din corp şi efectuarea expertizei balistice, aceasta dovedind vinovăţia definitivă a criminalului. Ex-plutonierul Pavel Dumitru îşi motivează fapta cu patriotismul său şi cu situaţia specială confuză din zilele Revoluţiei. Dar nimic pe lume (afară doar de prostie sau inconştienţă crasă, care la unii se confundă cu excesul de zel) nu poate justifica să tragi orbeşte într-o mulţime care se deplasează paşnic, la adăpostul întunericului.
    Când a fost întrebat de ce a deschis focul, criminalul a afirmat că “nu mai putea suporta conţinutul lozincilor strigate de mulţime împotriva lui Ceauşescu” şi că, dacă va fi acuzat “va merge până la Ceauşescu ...”, ca mai târziu să-l roage pe Corneliu Vadim Tudor să intervină pentru el, invocând clemenţă din motive creştineşti şi umanitare.
    Valentin Rosada a dat numele unei străzi, fosta 7 Noiembrie, iar Întreprinderea de Calapoade îi poartă de asemenea numele, devenind Societatea Comercială pe acţiuni ROSADA.

    “Părinţilor care sunt în situaţia noastră, le transmit ca tată al eroului Valentin Rosada, că fiul meu dacă ar fi trăit, le-ar spune să nu-şi piardă speranţa, că de-acum înainte va fi mai bine ... Până acum, nici parlamentarii şi nici guvernul nu s-au gândit ca cei vinovaţi să fie pedepsiţi. Sper ... să-şi pună toţi capul la contribuţie şi să-i scoată la iveală pe cei care au tras în tineret şi în poporul nostru român, pentru că au tras românii în români. Cel care l-a împuşcat pe fiul meu, plutonier major Pavel Dumitru nu trebuie eliberat de la Jilava. Dacă va fi eliberat acest criminal, să fie după 20 de ani făcuţi în penitenciar. Altfel, nu am nimic cu el. Noi l-am dezgropat pe Valentin Rosada după 7 săptămâni, ceea ce mie, ca părinte şi soţiei mele a fost o situaţie cumplită. L-am văzut cum l-au tăiat bucăţi  în faţa cimitirului unde este acum, apoi a fost dus la spital, unde i-au găsit glonţul sub omoplat.“
    “Valentin era cuminte, liniştit, citea foarte mult, îi plăcea muzica. Avea foarte mulţi prieteni, cei mai buni fiind : Ghiţă Popescu, Mircea Bejan, Daniel Brocea. A terminat liceul şi apoi a făcut armata la Brăila unde a jucat fotbal. S-a întors acasă şi s-a angajat la fosta fabrică de “Calapoade” care acum îi poartă numele. A jucat la “Venus” Calapoade, fundaş dreapta şi apoi înaintaş foarte apreciat. Era un băiat frumos, înalt, credincios şi respectat de toţi. În decembrie după ce s-a terminat campionatul mi-a spus că vrea să se însoare. Am fost de acord şi i-am făcut verighetele. Cununia trebuia să aibă loc în 23 decembrie 1989, dar ... nu a mai avut loc... “

    “La 7 săptămâni după înmormântare a venit domnul procuror Bălan de la Timişoara şi m-a întrebat dacă sunt de acord să-l dezgropăm, deoarece bănuiau că un plutonier, care voia să acuze un tânăr militar de 18 ani, în termen, pentru împuşcarea fiului meu. Am fost de acord şi s-a făcut reconstituirea pe str. Timişorii la care a participat şi Mircea Bejan ce fusese rănit. Eu n-am rezistat, mi s-a făcut rău la fel şi soţiei. Cumnatul meu Feri Tomicsek şi sora mea de la Caransebeş au rezistat. La autopsie n-au găsit glontele, apoi dr. Lăzărel Ştefan l-a pus la aparat şi l-a depistat. Iosif Kovacs i-a adus lui Vali un costum nou, de la ajutoare şi l-am îngropat din nou cu preoţii ...”.

    Născut la 18 iunie 1969, fiu al lui Vasile şi al Anei Brocea. A fost un băiat frumos şi cuminte, “băiat de casă”, cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre.
    A căzut în seara zilei de 20 decembrie 1989, în faţa unităţilor militare de pe strada Timişorii, secerat de glonţul ucigaş al plutonierului Pavel Dumitru, care a tras la întâmplare în demonstranţi de la o fereastră a clădirii cazărmii (fără nici un ordin). În urma procesului, Pavel Dumitru este condamnat la 20 de ani închisoare, prin sentinţa definitivă a Tribunalului Militar Timişoara.
    Legea 42, din 1990, de care beneficiază urmaşii celor căzuţi în Revoluţie a atribuit şi familiei Brocea un hectar de pământ, pe care are titlu de proprietate, dar suprafaţa respectivă a fost revendicată şi de altă persoană care pretinde că a cumpărat-o de la o bătrână. Cei doi proprietari se judecă, iar Judecătoria Lugoj dă câştig de cauză familiei Brocea.
    O altă durere a familiei Brocea, este şi faptul că băiatul lor n-a dat numele unei străzi din oraşul natal (pentru care şi-a dat viaţa), cum s-a procedat în cazul celorlalţi doi tineri eroi.

Ana Brocea:
    “Daniel a fost cuminte, ascultător şi foarte silitor. A învăţat bine, profesorii şi colegii l-au apreciat. A dat admitere la facultate, dar nu a intrat şi a trebuit să-şi facă stagiul militar, apoi s-a angajat. Pe mine m-a ajutat foarte mult, era foarte harnic şi ordonat. Ca şi alţi tineri de vârsta lui tânjea după libertate, după o viaţă mai bună.
    Dorinţa de libertate l-a scos în stradă, mi-a spus că se duce la biserică să repete colinzile de Crăciun şi eu am aşteptat să se întoarcă, dar fiul meu nu s-a mai întors şi nici colinzile primului Crăciun liber nu a apucat să le cânte. Tinerii alături de care a fost atunci, mi-au povestit că era fericit, încrezător în viitorul pentru care au ieşit în stradă. Nici o clipă nu s-a gândit la pericolul de a fi împuşcat sau arestat. Spunea că suntem datori să luptăm. Am găsit după aceea în buzunarele hainelor lui manifeste în care se vorbeau despre Timişoara, despre crimele oribile înfăptuite acolo şi care chemau tineretul la luptă. Chiar dacă aş fi încercat să-l împiedic, să-l opresc să se alăture manifestanţilor, nu aş fi reuşit. Prea mare a fost dorinţa tinerilor de a scăpa de dictatură, de minciună şi de întuneric ca lacrimile unei mame să-l poată întoarce din drum. Acesta a fost destinul lui Daniel, aşa a vrut Dumnezeu ... “.  

Comitetul de Conducere a Bisericii Creştine Baptisete - Lugoj

    În aceste clipe, când în mod liber gândim şi vorbim, când zilele însângerate ale Revoluţiei s-au liniştit, privind retrospectiv acele zile, oare am putea uita preţul plătit libertăţii de care noi acum ne bucurăm ?
    Noi, cei ce supravieţuim, ne bucurăm, dar bucuria noastră este şi trebuie să fie o bucurie ponderată, cu simţire faţă de cei din jurul nostru care au, pe trupul familial, urme ce nici când nu se vor putea vindeca. Una din miile de familii lovite năprasnic este şi familia BROCEA.
    L-am cunoscut cu toţii pe Dan de când era prunc nevinovat şi neajutorat, am trăit alături de familia Brocea bucuria, când, alături de sora lui mai mare Gety, a spus prima poezie şi au cântat în duet prima cântare în biserică.
    Şi iată că acum, după studii, calificare profesională şi satisfacerea stagiului militar, aşteptam  cel de-al doilea mare pas în viaţă, după “Împăcarea cu Creatorul”, şi anume căsătoria, constatăm cu inimile zdrobite şi frânte că, fratele nostru mai tânăr, DANIEL BROCEA, a trecut pe filele istoriei Revoluţiei, devenind un Erou al naţiunii române, sufletul lui plecând acolo unde îşi are obârşia, la Tatăl Ceresc.
    Aceste rânduri nu se doresc a fi un necrolog, ci clipa de popas şi reculegere pentru cei ce l-au cunoscut pe tânărul mărunţel, cu faţă frumoasă, permanent bine dispus, harnic “ca o fată”, cu o înaltă ţinută morală. De acum încolo nu-l vom mai vedea printre noi pe Daniel, cântând în corul tinerilor, nici în corul bărbătesc, nici la violă, în orchestră, nu-l vor mai vedea neamurile, nici familia, dar exemplul lui luminos va sălăşlui veşnic în inimile acelora care l-au cunoscut : pentru că el s-a dus acolo unde toţi cei “răscumpăraţi” doresc să ajungă, la dreapta judecată a Mielului”.
    Aşa să ne ajute Dumnezeu !

    Născut la 15 ianuarie 1971, unicul fiu al lui Norbert şi al Ilenei Pongracz.
    A căzut în noaptea de 23 decembrie 1989, ora 2,40 în unitatea (de radiolocaţie) în care îşi satisfăcea stagiul militar. Un glonţ ucigaş pornit din păduricea din apropiere (care ulterior s-a defrişat) în timp ce stătea de vorbă cu locotenentul său i-a secerat pe amândoi. În total au fost ucise 9 persoane (ofiţeri şi militari în termen). S-a presupus că ucigaşii ar fi fost de la unitatea de rachete, dar arma cu care s-a tras a fost specială, calibrul 5,62 faţă de armamentul obişnuit de 7,62 mm.
    Pe lângă golul definitiv în sufletul lor, durerea cea mai mare a familiei Pongracz este că nici acum nu s-a elucidat problema aceasta a ucigaşilor fiului lor. Reşiţa are declaraţi 16 morţi în Revoluţie, iar domnul Pongracz, când a mers să ridice trupul băiatului său de la morgă, a văzut circa 50 de cadavre.
    Strada Gorunului a fost botezată după numele eroului Norbert Pongracz.

    Sonetul său de absolvent, dedicat lui Adrian Zamfirescu, conţine următorul text : Să trăim din plin, soarele nu răsare de două ori pe zi şi viaţa nu ne este hărăzită decât o singură dată ? Cu stimă şi respect Norbi.  Sub semnătura lui Norbi  stă tipărit : ŤLa revedere, în prima sâmbătă a lunii iulie 1999ť. El nu va putea veni la această întâlnire, dar va rămâne pentru totdeauna în inimile noastre, între eroii noştri.
    Adolescent fiind, a trecut în rândul nemuritorilor luptând cu arma în mână, pentru libertate, pentru prietenie, pentru că în fapta aceasta este democraţia - libertate şi prietenie. Şi pentru  aceasta a fost şi jertfa lui Norbert.
    Suflet curat, fiu al unor părinţi cinstiţi şi harnici, Norbert nu şi-a dezminţit afirmaţia ŤViaţa nu ne este hărăzită decât o singură datăť. Având conştiinţa acestui fapt, sacrificiul său devine mai înalt, mai plin de înţelesuri şi durere decât însăşi viaţa pe care o trăim.
El nu a murit. trăieşte şi va trăi de-a pururi în sufletele părinţilor săi, colegilor, camarazilor de luptă, în sufletele noastre.
    Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Caius Netedu:
    “Sunt un tânăr lugojean al cărui suflet a fost şi va fi îndurerat de pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, Norbert Pongracz.
    L-am cunoscut pe bunul meu prieten în anul 1987, când am devenit colegi de clasă. Încă de la început am legat o foarte strânsă prietenie şi am fost printre puţinii colegi care au reuşit să pătrundă în sufletul lui, să-i cunoască deprinderile şi caracterul. După greaua despărţire, din ultima zi de şcoală nu am încetat de a mă întâlni cu acest minunat băiat care acum, vai, s-a retras în veşnicie. Peste câteva zile am aflat cu bucurie că vom fi în continuare împreună deoarece amândoi am fost repartizaţi să ne satisfacem stagiul militar la aceeaşi unitate militară, în acelaşi oraş : Reşiţa. Timpul a trecut repede, noi tineri fiind, neţinând cont de el. Din 18 decembrie 1989 nu l-am mai văzut pe Norbi. A fost pentru prima oară când soarta făcea să ne despărţim. După momentele grele trăite de noi, a venit cu paşi grăbiţi ziua de 23 decembrie 1989, zi fatală pentru Norbi. După o noapte grea de lupte, o noapte interminabilă în care parcă însuşi diavolul îşi coborâse iadul pe pământ, a venit şi ziua care-şi arăta zorii într-un decor sângeriu. Am fost cu toţi adunaţi, anunţaţi fiind că : “Astă noapte au căzut la datorie locotenentul major Smaranda şi soldatul Poncracz Norbert. Să păstrăm un moment de reculegere”. Nu-mi venea să cred. Nervii mi-au cedat. Simţeam că totul se întunecă şi dispare din faţa mea. Adio bunul meu frate şi iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva. Adio prietene, eu nu te voi uita niciodată. E strigător la cer tot ceea ce s-a întâmplat. Fiţi blestemaţi voi cei care l-aţi ucis, voi făcători de suflete îndoliate, voi mai blestemaţi decât blestemul !”