Joi 14 decembrie 1989

    În seara zilei 14 decembrie 1989, în jurul orei 19, Ion Cojocaru, în calitatea lui de metodist la Casa de Cultură a municipiului, m-a anunţat prin intermediul telefonului, că sunt invitat a doua zi la orele 18 să particip la o seară literară, unde vor participa scriitori din Timişoara, cenaclul de limbă maghiară de la Casa de Cultură şi membri Cenaclului literar “Ion Popovici Bănăţeanul”, din care făceam şi eu parte. Tot atunci am aflat că au mai fost invitaţi şi Claudiu Buciu Bazalt, Paul Doru Chinezu şi Marius Sârbu.

Vineri 15 decembrie 1989, orele 18,00

    Întâlnirea a avut loc la sediul Casei de Cultură de pe Spl. C. Brediceanu nr.1, în sala de la etaj, aflată deasupra magazinului de electrice. Din partea oficialităţilor locale, directorul Casei de cultură, tovarăşul director Mihai Barşai, având alături în prezidiu pe doamna Veronica Balaş, în calitate de preşedinte al Consiliului judeţean de cultură şi de scriitor, Nina Ceram, o cunoscută scriitoare şi dramaturgul Ioan Gheorghe Ardeleanu, şef mare pe la cultură, răspunzător de pictori şi sculptori. În sală peste 50 de membri ai cenaclului de limbă maghiară, care în fapt, aniversau nu ştiu câţi ani de activitate, în plus noi cei patru “muşchetari”, care ne simţeam, din nu ştiu ce motive, al dracului de stingheri şi datorită faptului că cei din jurul nostru vorbeau numai ungureşte.
    Culmea iritării a fost în momentul când, fără nici o atenţionare, o doamnă a citit câteva minute în şir în limba maghiară. Ne-am privit cu mirare şi cu un curaj ieşit din comun, poetul Claudiu Buciu Bazalt a intervenit, denunţând lipsa de politeţe din partea organizatorilor, susţinut mai ales de mine şi de Paul Doru Chinezu. Marius Sârbu era un pic mai reţinut, poate că avea motive.
    Supărat, tovarăşul Mihai Barşai ne-a ameninţat că va face tot posibilul să fim excluşi din viaţa culturală a oraşului, neştiind că sunt ultimele zile ale funcţiei în cadrul aparatului de partid local.
    Tot atunci Ioan Gheorghe Ardeleanu a citit doar un singur pasaj din piesa lui “Gheorghe Doja”: “Va veni timpul când veţi da socoteală!” şi până după mulţi ani am crezut că o făcuse intenţionat, ca un avertisment sau ca o premoniţie la ce se va întâmpla, cât de curând, fiind tare dezamăgit, constatând că de fapt o făcuse involuntar şi acum nu mă miră, ţinând cont de funcţiile pe care le-a avut în regimul comunist.
    Cu toate că doamna Veronica Bălaş a încercat o mediere, nu s-a putut trece peste ambiţia lui Mihai Barşai, care ne-a interzis accesul la masa festivă organizată după şedinţă. Pe hol, printre multe altele, ne-a spus că nu ştie ce se întâmplă exact la Timişoara, doar că un popă reformat  e susţinut de enoriaşi.
    Până aproape de ora două noaptea am stat de vorbă şi am ascultat postul de radio “Europa liberă”, care trăgea un repetat semnal de alarmă. L-am condus pe Claudiu la gară, pentru că voia să facă un drum până la socrii lui în Mehedinţi, pentru aprovizionarea de sărbători.

Sâmbătă 16 decembrie 1989

    Era o sâmbătă de decembrie, ciudat de călduroasă. Trezindu-mă în jurul orelor 10.00 şi ascultând iarăşi “Europa liberă” am început să caut febril în agenda mea numerele de telefon a unor cunoscuţi din Timişoara, cu intenţia de a afla mai multe despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. În aceea vreme aveam o legătură de suflet cu poetul Ion Pachia Tatomirescu şi l-am sunat întrebându-l, fără a mă gândi ce voi fi ascultat de securitate. Amănuntele lui m-au convins să plec la Timişoara şi după multe peripeţii, cu toată interdicţia miliţiei de a ieşi din Gara de Nord, am ajuns pe căi lăturalnice în Piaţa Maria, unde era plin de lume, în general pasivă. Nu departe, către podul de pe Bega, miliţieni aşezaţi în dispozitiv şi înarmaţi până-n dinţi ne priveau ostentativi.  Năzărind nici o cunoştinţă, cât de cât mai apropiată, am plecat spre centrul Timişoarei. Peste tot grupuri, grupuleţe şi mai ales comentarii. Ceva mocnea în aer şi nu ştiam ce se va întâmpla. Am mers pe jos până în Piaţa Traian şi apoi la în Complexul Studenţesc, unde deja se vorbea mai tare şi mai ales fără frică. Ba la un moment dat tinerii au început să cânte cântece revoluţionare şi o voce a strigat “Jos Ceauşescu!” şi deodată a explodat revolta. S-a format un grup mai mare, care a plecat imediat în Piaţa Maria, pentru a sprijini pe preotul Lazlo Tökes în lupta lui cu securitatea. Când s-a intrat în Piaţa Maria a atras imediat simpatia celor prezenţi. Cu trenul de 19,30 am plecat la Lugoj şi după plecare trenului din gara mică am auzit primele împuşcături, repetate ca un ecou.
    Acasă zvonurile circulau cu repeziciune şi erau înflorite după imaginaţia fiecăruia, iar dezinformarea începuse să ia forma unui război psihologic. Până noaptea târziu am ascultat “Europa liberă” care transmitea fără întrerupere o înregistrare făcută de consulul iugoslav de la Timişoara şi în care se auzeau împuşcături, ţipete de spaimă a femeilor şi urletele de mânie a bărbaţilor. La Radio Bucureşti se transmitea ca de obicei muzică patriotică. A fost o noapte albă, în care m-am întâlnit cu prietenii mei apropiaţi, Simion Floriean şi Marius Kurin şi am comentat cele aflate prin diverse surse.

Duminică, 17 decembrie 1989

    Cu o maşină de ocazie am ajuns la Timişoara în apropierea prânzului. Primul om pe care l-am căutat a fost poetul Ion Pachia Tatomirescu şi negăsindu-l acasă l-am căutat pe Ion Scorobete. Nici de astă dată norocul nu mi-a surâs. Făcând parte din mişcarea SF din România, numită Fandom, am mers în Complexul Studenţesc, pentru a-i căuta pe SF-işti pe care îi cunosc, din diversele manifestări locale şi naţionale. Armata defila ostentativ pe străzi. Treceau batalioane cântând şi înarmate până-n dinţi. Plecând cu un grup de la Complex spre Fabrica de Bere am auzit cum se trage. Când ne-am apropiat de Podul de lângă Consiliu Judeţean am văzut primul rănit. Ne-am uitat cu disperare în jur. Nu departe câţiva militari, sătui şi ei, ne priveau miraţi şi ne făcură semn că nu au tras ei. O frică teribilă m-a cuprins şi între timp mai ţipă un tânăr, a fost lovit în braţ. O frică teribilă m-a cuprins şi am tras o fugă drăcească până la Catedrală. Când m-am oprit să-mi trag suflul, un grup numeros venea dinspre Piaţa Maria. Cel mai ades se auzea : “Şi voi sunteţi români !”. Un soldat din cordon căzu lovit de un glonţ, dar un ofiţer dădu un ordin sec : “Nimeni nu trage !”. Am tăiat-o către gară, fără să mai privesc în spate. Când am ajuns acasă, bunicii soţiei mele, din Arad, au rămas blocaţi la Lugoj. Întâlnirea cu prietenii, pentru schimbarea de informaţii, Claudiu Buciu Bazalt, Simion Floriean, Paul Doru Chinezu, Marius Kurin, Ion Butnaru şi alţii. Am stabilit ca a doua zi să mergem mai mulţi şi mai organizaţi la Timişoara.

Luni, 18 decembrie 1989

    Dintr-un anumit motiv am rămas blocat la serviciu şi deşi am avut intenţia să plec, nu am mai plecat. Întâlnindu-mă cu prietenul meu Simion Floriean, acesta mi-a spus de nucleul revoluţionar de la IURT şi de liderul lor Iosif Kovacs şi mi-a promis că o să mă pună în legătură cu el. Tot atunci mi-a mai spus să nu plec la Timişoara, fiindcă a doua zi va începe la Lugoj. A fost o zi febrilă, cu o aşteptare agasantă, cu o ascultare permanentă a postului de radio EUROPA LIBERĂ, care repeta mereu o casetă înregistrată la Timişoara, auzindu-se clar, ţipete şi focuri de armă.

Marţi, 19 decembrie 1989

    Din motive, care deocamdată îmi scapă, Revoluţia nu a pornit marţi şi nu numai eu am aşteptat să pornească. Tot Simion Floriean mi-a spus că precis va fi miercuri.

Miercuri, 20 decembrie 1989

    Când s-a tras la unităţile militare, eram la IPC Mondial şi am fugit imediat după coloană. Am ajuns în apropierea Podului de fier şi am asistat la toate evenimentele care au decurs. Incendierea Primăriei şi focurile de la Miliţie. Când s-a tras eram în colţul alimentarei, pe strada hotelului Tivoli. Când au început să spargă vitrinele m-am retras la Marius Kurin, unde toată noaptea am stat închişi în beci, de frica arestărilor. Către dimineaţă l-am cunoscut pe Iosif Kovacs, care punea la punct manifestaţia de pe a doua zi. Se formau delegaţii şi mergeau în fiecare întreprindere şi se formau coloanele de demonstranţi în mod civilizat.

Joi, 21 decembrie 1989

    Eu am participat la formarea coloanei de la Mondial şi după ce s-a făcut joncţiunea cu celelalte coloane formate pe platforma industrială, ne-am îndreptat spre oraş. Ţinta era str. Rahovei, unde se afla trupul neînsufleţit a lui Valentin Rosada. Lângă podul de beton, pe picioarele unei macarale, ia cuvântul Iosif Kovacs, lângă el Mihai Săndulescu. Atunci l-am văzut în mulţime pentru prima dată pe Gheorghe Burada. După ce am traversat podul de beton şi am trecut pe lângă Parcul George Enescu, la bufetul “Cocoşul de aur” ne-am întâlnit cu o coloană numeroasă de la ITL - A, apoi în linie dreaptă până la Stadion, de unde am cotito la dreapta până la str. Rahovei. Aici s-a păstrat un minut de reculegere, s-a ţinut o mică slujbă şi apoi coloana s-a îndreptat spre primărie. Aici deja s-a instalat sonorizarea. Au vorbit atunci mulţi şi nu are sens să-i enumăr aici. În orice caz, atunci s-a stabilit strategia de a doua zi. Pe fondul euforiei populare apare Ileana Chirculescu, care pur şi simplu electrizează pe cei prezenţi în Piaţa, de acum înainte, a Revoluţiei. Ulterior au circulat tot felul de scenarii, unul mai hilar decât altul. Ca să întregim această imagine vă spun şi eu povestea mea : Ileana Chirculescu, era şefă de cantină la Canalul Bucureşti - Giurgiu, îndrăgostită până peste urechi de un locotenent de la o unitate militară de la Săcălaz, pe lângă Timişoara. Declarându-se stare de necesitate în judeţul Timiş, trupele de soldaţi s-au întors acasă în mod inexplicabil, pentru ceilalţi. Atunci Ileana a plecat pe urmele iubitului ei şi fiindcă trenul de la Lugoj nu mergea mai departe, a rămas în oraşul nostru. Fiind o bună vorbitoare a reuşit să fie aleasă chiar şi în primul Consiliu Municipal. Dintr-un amuzament s-a îmbrăcat în uniformă militară, creând şi mai multe confuzii. Acum Ileana Chirculescu lucrează în presă, ca redactor la un ziar din Piteşti.
    În această noapte am cunoscut mai îndeaproape liderii  acestei Revoluţii şi pe lângă Iosif Kovacs a ieşit în evidenţă Doru Ursulescu.

 

Vineri, 22 decembrie 1989   

    La orele 10 o mulţime de oameni. Pentru prima dată îl văd pe Victor Stămurean. Era împreună cu Daniela Lostun la parter şi avea sarcina să nu lase pe oricine să urce la tribună. Când s-au cerut reprezentanţi de la fiecare întreprindere, Mondial, ne-a desemnat pe doi, ing. Groza şi pe mine. Ajungând în sala din vecinătatea balconului, ing. Groza îmi dă banderola tricolor şi pleacă în mod inexplicabil. Se ştia că se va merge la unităţile militare pentru a cere fraternizarea cu armata română. Se spera că vor fi sorţi de izbândă, deoarece în Timişoara cu două zile în urmă, armata s-a aliat cu revoluţionarii. La ideea mea, s-au făcut cordoane, de o parte şi de alta a coloanei, care aveau banderole albe. În drum spre unitatea militară, intram în casele oamenilor şi le ceream pânză albă, rupându-mi chiar feţe de masă, cearşafuri etc. am dat la mai multe persoane aceste semne de pace. În apropierea unităţii, coloana a fost oprită, urmând ca doar reprezentanţii să meargă să vorbească cu  ei. Acum este a doua oară când mă întâlnesc cu Victor Stămurean, făcea parte din grupul delegat pentru a intra în contact cu comandantul garnizoanei, colonelul Ioan Albu. Când ajungem la poartă aflăm că Ceauşescu a fugit. Bucuria e fără margini şi o parte din coloană se întoarce la Primărie, unde va avea loc alegerea Consiliului municipal.
    Fac parte din grupul care va intra în Miliţie şi asist când o va prelua armata, apoi mergem la Batalionul de Securitate, unde se face acelaşi lucru. Mai târziu mergem la Boldur, la staţia de radio.
    Se face un apel pentru strângerea de fonduri pentru cele două familii îndoliate şi un grup pleacă în mulţime. Radio Timişoara a început să emită. În timp ce număram banii şi sortam, mi-a venit ideea să mergem la Radio şi să spunem că Lugojul, este al doilea oraş liber. Datorită unei neglijenţe era să fim consideraţi terorişti, dar am avut noroc şi am scăpat.
    În aceea seară fac un tabel, cu persoanele care au fost de faţă şi le trec seria şi numărul de buletin. Originalul se află la Victor Stămurean.
    O noapte de groază, dominată de dezinformări. Alergam să căutăm teroriştii paraşutaţi în diverse locuri. În apropiere de ora 3 şi ceva noaptea, un filtru instalat pe strada Caransebeşului, ne transmite că în blocurile neterminate din Zona Stadion se află Petru Dragotă, şeful securităţii din Lugoj. Eu şi Petrică Balint ne-am deplasat cu o maşină la staţia PETROM şi imediat după ce a trecut trenul de Bucureşti, s-au ridicat două helicoptere. Imediat unul a tras două rachete, în direcţii opuse.
    Cea mai mare spaimă a fost când s-a descoperit că soldaţii nu aveau gloanţe la ei. Ne păzeau cu armele “moarte”.

Sâmbătă, 23 decembrie 1989

    Consiliul se mută la Casa de Cultură a Sindicatelor. În noaptea de 23 spre 24 se tipăreşte ziarul DRAPELUL şi de la numărul 2 Consiliul îmi dă misiunea de a redacta acest ziar.

Duminică, 24 decembrie 1989

    Consiliul se mută la Casa de cultură a municipiului. Paza e asigurată de Gărzile Patriotice.
Fac proiectul primelor legitimaţii, care se vor tipări la Tipografia Lugoj.
    Proiectez două ştampile, una pentru Front şi una pentru ziar, ştampile ce vor fi executate la IUPS de Balintoni.
    Toate documentele redactate de Consiliul până în ziua de 7 ianuarie au fost redactate şi dactilografiate de mine.

    Ruptura cu consiliu s-a făcut în momentul decretării libertăţii presei. Până atunci am fost membru cu drepturi depline şi am avut repartizată întreprinderea IPC - MONDIAL.

Nicolae Toma